Convenția privind pescuitul și conservarea resurselor vii ale mării libere a fost deschisă spre semnare la Geneva, pe 29 aprilie 1958, la încheierea primei Conferințe a Națiunilor Unite asupra dreptului mării. Originalul e depus la Secretarul general al ONU. Texte autentice: chineză, engleză, franceză, rusă și spaniolă. Nu transcriem formula DONE. Nu e Convenția asupra mării libere și nici Convenția asupra platoului continental, semnate tot atunci.

Preambulul constată că tehnicile moderne de exploatare a resurselor vii ale mării, în contextul nevoii de hrană a populației, au pus unele stocuri în pericol de supraexploatare. Natura problemelor de conservare cere, ori de câte ori e posibil, cooperare internațională prin acțiunea concertată a statelor interesate.

Articolul 1: toate statele au dreptul ca naționalii lor să pescuiască pe marea liberă, sub rezerva obligațiilor convenționale, a intereselor și drepturilor statelor riverane prevăzute în convenție și a articolelor următoare despre conservare; toate statele au datoria de a adopta, sau de a coopera cu alte state la adoptarea, măsurilor necesare de conservare pentru naționalii proprii. Articolul 2: conservarea înseamnă ansamblul măsurilor care fac posibil randamentul durabil optim din acele resurse, în primul rând pentru hrana umană. Nu transcriem un regulament de captură.

Articolele 3–5: un stat al cărui naționali pescuiesc un stoc într-o zonă a mării libere unde alții nu pescuiesc adoptă, pentru propriii naționali, măsurile necesare de conservare; dacă naționalii a două sau mai multe state pescuiesc același stoc, statele negociază, la cererea oricăruia, măsuri pentru naționalii lor. Statele care intră ulterior aplică măsurile notificate directorului general al Organizației pentru Alimentație și Agricultură, fără discriminare de formă sau de fapt. Dezacordul poate deschide procedura articolului 9. Nu transcriem un protocol operațional.

Articolul 6 recunoaște interesul special al statului riveran pentru menținerea productivității resurselor vii din zona mării libere adiacentă mării sale teritoriale și dreptul de a participa, pe picior de egalitate, la orice sistem de cercetare și reglementare, chiar dacă naționalii săi nu pescuiesc acolo. Articolul 7 permite, după negocieri eșuate în șase luni, măsuri unilaterale de conservare numai dacă sunt urgente în lumina cunoașterii existente, bazate pe constatări științifice și nediscriminatorii față de pescarii străini. Nu transcriem o hartă de zone și nici un ghid de aplicare.

Articolele 9–12: diferendele dintre state se pot supune, la cererea oricărei părți, unei comisii speciale de cinci membri, numiți de statele în litigiu sau, în lipsă, de Secretarul general al ONU, în consultare cu președintele Curții Internaționale de Justiție și cu directorul general al FAO. Comisia ține seama, la nivel de principiu, de necesitatea conservării, de datele științifice și de nediscriminare. Articolul 13 atinge pescăriile cu instalații fixate pe fundul mării, fără a schimba statutul general de mare liberă. Articolul 14: „naționali” înseamnă ambarcațiuni cu naționalitatea statului, indiferent de naționalitatea echipajului.

Articolul 15: convenția a rămas deschisă spre semnare până la 31 octombrie 1958 pentru membrii ONU sau ai instituțiilor specializate și pentru orice alt stat invitat de Adunarea Generală. Ratificarea și aderarea se depun la Secretarul general. Articolul 18: intrare în vigoare a treizecea zi după depozitarea celui de-al douăzeci și doilea instrument; pentru ONU, 20 martie 1966. Rezerve posibile, cu excepția articolelor 6, 7, 9, 10, 11 și 12. După cinci ani de la intrarea în vigoare, orice parte poate cere revizuirea.

Coperta: Sala Adunării de la Palais des Nations din Geneva, locul conferinței; fotografia e ulterioară, nu pretindem sala din ziua deschiderii. Wikimedia Commons, licență liberă.

Surse consultate: Convention on Fishing and Conservation of the Living Resources of the High Seas; Convention on Fishing and Conservation of the Living Resources of the High Seas.