La Ramsar, pe țărmul caspic al Iranului, la 2 februarie 1971, este încheiată Convenția privind zonele umede de importanță internațională, în special ca habitat al păsărilor de apă. Textul e făcut într-un singur original în engleză, franceză, germană și rusă — în caz de divergență prevalează engleza — depus la depozitar, care transmite copii conforme tuturor Părților Contractante. Directorul General al UNESCO este depozitarul.

Preambulul recunoaște interdependența omului și a mediului, funcțiile ecologice fundamentale ale zonelor umede ca regulatoare ale regimurilor hidrice și ca habitate pentru o floră și o faună caracteristice, îndeosebi păsările de apă, valoarea economică, culturală, științifică și recreativă a acestor zone, a căror pierdere ar fi ireparabilă, și necesitatea de a opri restrângerea progresivă a zonelor umede. Păsările de apă, în migrațiile lor sezoniere, pot trece frontierele și trebuie privite ca o resursă internațională; conservarea lor cere politici naționale previzătoare și acțiune internațională coordonată.

Articolul 1 definește zonele umede ca mlaștini, turbării, ape naturale sau artificiale, permanente sau temporare, cu apă stagnantă sau curgătoare, dulce, salmastră sau sărată, inclusiv zone marine a căror adâncime la reflux nu depășește șase metri, iar păsările de apă ca păsări dependente ecologic de zonele umede. Articolul 2 cere fiecărei Părți să desemneze zone umede potrivite din teritoriul său pentru Lista zonelor umede de importanță internațională, ținută de biroul din articolul 8, cu limite descrise precis și delimitate pe hartă; selecția se face după semnificație ecologică, botanică, zoologică, limnologică sau hidrologică, în primul rând pentru păsările de apă. Înscrierea nu aduce atingere drepturilor suverane exclusive ale Părții. La semnare sau la depozitarea ratificării ori aderării, fiecare Parte desemnează cel puțin o zonă; poate adăuga, extinde sau, din interese naționale urgente, șterge ori restrânge înscrieri, informând biroul.

Articolul 3 obligă Părțile să-și formuleze și aplice planificarea astfel încât să promoveze conservarea zonelor din Listă și, pe cât posibil, folosirea rațională a zonelor umede din teritoriul lor, și să informeze fără întârziere biroul dacă caracterul ecologic al unei zone din Listă s-a schimbat, se schimbă sau riscă să se schimbe din cauza dezvoltărilor tehnologice, poluării sau altor interferențe umane.

Articolul 4 cere promovarea conservării prin rezervații naturale pe zone umede, indiferent dacă sunt sau nu în Listă, cu pază adecvată; compensarea, pe cât posibil, a pierderilor când o Parte șterge sau restrânge o înscriere din interes național urgent; încurajarea cercetării și a schimbului de date; eforturi de a spori populațiile de păsări de apă prin management; și formarea personalului competent. Articolul 5 cere consultări între Părți, mai ales pentru zone umede transfrontaliere sau sisteme hidrice comune, și coordonarea politicilor de conservare.

Articolul 6 prevede, după necesitate, Conferințe privind conservarea zonelor umede și a păsărilor de apă, cu caracter consultativ, competente să discute aplicarea Convenției și modificările Listei, să examineze schimbările de caracter ecologic, să facă recomandări și să ceară rapoarte organismelor internaționale. Articolul 7 cere reprezentanți experți și un vot pe Parte, cu majoritate simplă dacă votează cel puțin jumătate din Părți. Articolul 8 încredințează Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii și a Resurselor Naturale îndatoririle continue de birou până la numirea altei organizații sau guverne cu majoritate de două treimi.

Articolul 9 lasă Convenția deschisă semnării pe termen nedeterminat; pot deveni Părți membrii ONU, ai instituțiilor specializate, ai AIEA sau Părți la Statutul CIJ, prin semnare fără rezervă de ratificare, semnare sub rezerva ratificării urmată de ratificare, ori aderare, cu depozitarea instrumentelor la UNESCO. Articolul 10 fixează intrarea în vigoare la patru luni după ce șapte state au devenit Părți, apoi la patru luni după semnare fără rezervă sau după depozitarea instrumentului pentru fiecare Parte ulterioară. Articolul 11 permite denunțarea după cinci ani de la intrarea în vigoare pentru Partea respectivă, cu efect după patru luni. Articolul 12 fixează notificările depozitarului și înregistrarea la Secretariatul ONU după intrarea în vigoare.

Imagine: Laguna Anzali, țărmul caspic al Iranului; domeniul public, Wikimedia Commons. Decupată la 16:9.

Sursă consultată: Ramsar Convention. Textul tratatului: Convention on Wetlands of International Importance especially as Waterfowl Habitat, Ramsar, 2 February 1971, UNESCO.