Convenția privind siguranța nucleară a fost deschisă spre semnare la sediul Agenției Internaționale pentru Energie Atomică din Viena, pe 20 septembrie 1994, în timpul celei de-a treizeci și opta sesiuni ordinare a Conferinței generale, până la intrarea în vigoare. Adoptarea avusese loc pe 17 iunie, la o conferință diplomatică ținută tot acolo. Textele arab, chinez, englez, francez, rus și spaniol sunt la fel de autentice. Depozitar: directorul general al AIEA. Nu e Convenția de notificare timpurie din 1986, nici Convenția de asistență din 1986, amintite doar în preambul.

Articolul 1, obiective: un nivel ridicat de siguranță nucleară, prin măsuri naționale și cooperare; apărări eficiente împotriva pericolelor radiologice; prevenirea accidentelor cu urmări radiologice și atenuarea lor, dacă totuși se produc. Articolul 2 limitează „instalația nucleară” la centralele civile terestre de putere, plus depozitele de pe același sit; încetează să fie instalație după scoaterea definitivă a combustibilului și un program de dezafectare agreat. Articolul 3: domeniul e siguranța acestor instalații. Preambulul spune explicit că angajamentul e la principii fundamentale, nu la standarde detaliate.

Articolele 4–6: măsuri legislative interne; un raport înainte de fiecare reuniune de examinare; revizuirea instalațiilor existente și, dacă e cazul, îmbunătățiri rezonabil practicabile sau oprirea, ținând seama de contextul energetic și de impactul social. Articolele 7–9: cadru legislativ de autorizare, inspecție și executare; un organism de reglementare separat de promovarea energiei nucleare; responsabilitatea principală a titularului de licență. Articolele 10–15, tot cadru: prioritate siguranței, resurse, factorul uman, asigurarea calității, evaluare și verificare, protecție radiologică ALARA, fără un manual de exploatare.

Articolul 16 cere planuri de urgență pe sit și în afara sitului, testate, și informarea populației și a statelor vecine, cadru, fără un protocol de intervenție. Articolele 17–19 cer proceduri pentru amplasare, proiectare cu apărare în adâncime și exploatare autorizată, tot principii, nu un ghid de proiectare. Articolele 20–28: reuniuni de examinare inter pares, cel târziu la treizeci de luni de la forță, apoi la cel mult trei ani; secretariat AIEA; confidențialitatea dezbaterilor de examinare.

Articolul 29: dezacordurile, prin consultare în reuniune. Articolul 30: ratificare, apoi aderare; organizații regionale de integrare, fără vot suplimentar. Articolul 31: forța în a nouăzecea zi după al douăzeci și doilea instrument, dintre care șaptesprezece de state cu cel puțin o instalație care a atins criticitatea în miezul reactorului — 24 octombrie 1996. Articolul 33: denunțare cu efect după un an. Convenția mixtă din 1997 privind combustibilul uzat e un instrument ulterior, anunțat ca necesar încă din preambul.

Textul consultat e INFCIRC/449. Convenția e „de stimulare”: mecanismul principal e examinarea inter pares a rapoartelor, nu un standard tehnic unic.

Coperta: Vienna International Centre, sediul AIEA la data deschiderii semnării; nu pretindem sala. Wikimedia Commons, licență liberă.

Surse consultate: Convention on Nuclear Safety; INFCIRC/449 Convention on Nuclear Safety.