Pe 15 decembrie 1994, la sediul Organizației Națiunilor Unite din New York, este deschisă semnării Convenția privind siguranța personalului Națiunilor Unite și a personalului asociat. Adunarea Generală o adoptase pe 9 decembrie 1994, prin rezoluția 49/59. Semnarea rămâne deschisă până pe 31 decembrie 1995. Textele autentice sunt araba, chineza, engleza, franceza, rusa și spaniola. Depozitarul este secretarul general. Primii semnatari din ziua deschiderii sunt Argentina, Canada, Danemarca, Finlanda, Noua Zeelandă, Norvegia, Panama, Portugalia, Suedia și Ucraina. Nu este Protocolul facultativ din 8 decembrie 2005, care lărgește ulterior noțiunea de operațiune.

Articolul 1 definește personalul ONU ca persoanele angajate sau dislocate de secretarul general în componentele militară, de poliție sau civilă ale unei operațiuni, precum și alți funcționari și experți în misiune ai ONU, ai instituțiilor specializate sau ai Agenției Internaționale pentru Energia Atomică, prezente oficial în zona operațiunii. Personalul asociat cuprinde persoane desemnate de un guvern sau de o organizație interguvernamentală cu acordul organului competent, persoane angajate de secretarul general, de o instituție specializată sau de AIEA, și persoane dislocate de o organizație umanitară neguvernamentală în temeiul unui acord, pentru a sprijini mandatul. Operațiunea ONU este cea stabilită de organul competent, sub autoritatea și controlul ONU, fie pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității internaționale, fie când Consiliul de Securitate sau Adunarea Generală a declarat, pentru convenție, un risc excepțional pentru personal.

Articolul 2 aplică convenția acestui personal și acestor operațiuni. Nu se aplică unei operațiuni autorizate de Consiliul de Securitate ca acțiune de constrângere în temeiul Capitolului VII, în care personalul este angajat ca luptător împotriva unor forțe armate organizate și căreia i se aplică dreptul conflictelor armate internaționale. Articolul 3 cere însemne distinctive pentru componentele militară și de poliție, vehicule, nave și aeronave, și documente de identitate. Articolul 6 cere respectarea legilor statului gazdă și ale statului de tranzit și abținerea de la fapte incompatibile cu caracterul imparțial și internațional al îndatoririlor.

Articolul 7 prevede că personalul, echipamentul și sediile nu sunt ținta atacurilor și nici a unor fapte care îi împiedică să-și îndeplinească mandatul. Statele părți iau măsuri potrivite de protecție, mai ales pe teritoriul lor, împotriva infracțiunilor din articolul 9. Articolul 8 cere eliberarea promptă a personalului capturat sau reținut în exercitarea îndatoririlor, fără interogatoriu, și tratament potrivit standardelor recunoscute ale drepturilor omului și spiritului Convențiilor de la Geneva din 1949, până la predarea către ONU sau către autoritățile potrivite.

Articolul 9 cere incriminarea, ca faptă intenționată, a omorului, răpirii sau a altui atac asupra persoanei sau libertății personalului; a atacului violent asupra localurilor oficiale, locuinței sau mijloacelor de transport, de natură să pună în pericol persoana sau libertatea; a amenințării cu un astfel de atac, pentru a sili o persoană fizică sau juridică să facă sau să nu facă ceva; a tentativei; și a complicității, organizării sau ordinului. Pedepsele țin seama de gravitate. Articolul 10 stabilește competența, între altele, când fapta este comisă pe teritoriu sau la bordul unei nave sau aeronave înmatriculate, când autorul prezumat este național și, obligatoriu, când se află pe teritoriu și nu este extrădat. Articolul 14 impune trimiterea cauzei la autoritățile competente, fără excepție și fără întârziere nejustificată, dacă nu se extrădează.

Articolul 21 precizează că nimic din convenție nu aduce atingere dreptului la legitimă apărare. Articolul 27 prevede că convenția intră în vigoare la treizeci de zile după depunerea celui de-al douăzeci și doilea instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare. Aceste condiții s-au împlinit ulterior; convenția a intrat în vigoare pe 15 ianuarie 1999. Articolul 28 prevede denunțarea prin notificare scrisă; denunțarea capătă efect după un an de la primirea ei de către secretarul general.

Nu este Carta ONU și nu este Convenția privind privilegiile și imunitățile Națiunilor Unite din 13 februarie 1946. Nu este Protocolul facultativ din 8 decembrie 2005, care extinde operațiunea ONU la asistența umanitară, politică sau de dezvoltare în consolidarea păcii și la asistența umanitară de urgență.

Imagine: Sediul Organizației Națiunilor Unite, New York; Dendodge, 14 mai 2009; domeniu public, Wikimedia Commons. Decupată la 16:9.

Sursă consultată: Convention on the Safety of United Nations and Associated Personnel. Textul tratatului: Convenția privind siguranța personalului Națiunilor Unite și a personalului asociat, New York, 15 decembrie 1994.