Pe 8 noiembrie 1990, la Strasbourg, a fost deschisă spre semnare Convenția privind spălarea, căutarea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii (STE nr. 141). Un original, în engleză și franceză, texte deopotrivă autentice, depus în arhivele Consiliului Europei; depozitarul este secretarul general. Nu este Convenția de la Viena din 1988 privind traficul de stupefiante și nu este Convenția de la Varșovia din 2005 (STE nr. 198).

Preambulul: statele membre ale Consiliului Europei și celelalte state semnatare vor o politică penală comună de protecție a societății; criminalitatea gravă, tot mai internațională, cere metode moderne, iar una dintre ele este deposedarea infractorilor de produsele infracțiunii, cu un sistem de cooperare internațională care să funcționeze. Articolul 1: „produse” înseamnă orice avantaj economic din infracțiuni; „bunuri” acoperă corporale și incorporale, mobile și imobile, plus titlurile; „instrumente” sunt bunurile folosite sau destinate să fie folosite la săvârșire; „confiscare” este o pedeapsă sau o măsură dispusă de o instanță, cu privare definitivă; „infracțiune principală” este cea din care provin produsele vizate de articolul 6.

Articolul 2: fiecare parte își dă mijloacele de a confisca instrumentele și produsele sau bunuri a căror valoare corespunde acestor produse; o declarație poate limita paragraful 1 la infracțiuni sau categorii enumerate. Articolul 3: identificare, urmărire și împiedicarea înstrăinării bunurilor pasibile de confiscare. Articolul 4: instanțele sau alte autorități competente pot dispune predarea sau sechestrarea evidențelor bancare, financiare sau comerciale; secretul bancar nu este temei de refuz. Tehnici speciale (ordine de monitorizare, interceptări, acces la sisteme informatice) sunt de luat în considerare. Articolul 5: căi de atac efective pentru cei afectați de articolele 2 și 3.

Articolul 6: infracțiuni intenționate de conversie sau transfer al bunurilor știute a fi produse, de tăinuire a originii, de dobândire, deținere sau folosire la primire, plus participație, asociere, tentativă și complicitate. Nu contează dacă infracțiunea principală era în jurisdicția părții; cunoașterea se poate deduce din împrejurări obiective. O declarație poate limita infracțiunile principale. Articolul 7: cooperare cât mai largă pentru investigații și proceduri de confiscare, inclusiv confiscare în valoare. Articolele 8–10: asistență la identificare și urmărire, după legea părții solicitate, plus informații spontane fără cerere prealabilă.

Articolele 11–13: măsuri provizorii (înghețare, sechestru) la cerere; partea solicitată fie execută o hotărâre de confiscare străină, fie deschide o procedură internă. Articolul 15: bunurile confiscate rămân la partea solicitată, dacă părțile nu convin altfel. Articolul 17: nu se impune închisoare pentru neplată dacă partea solicitantă a cerut aceasta. Articolul 18: refuz posibil, între altele, pentru ordinea publică, infracțiune politică sau fiscală, ne bis in idem sau absența dublei incriminări; secretul bancar nu este temei de refuz. Articolul 23: fiecare parte desemnează o autoritate centrală.

Articolul 36: deschisă membrilor Consiliului Europei și statelor nemembre care au participat la elaborare; intră în vigoare în prima zi a lunii de după trei luni de la consimțământul a trei state, dintre care cel puțin două membre. Intrarea în vigoare: 1 septembrie 1993, după Regatul Unit, Elveția și Țările de Jos. Articolul 37: aderare ulterioară prin invitația Comitetului de Miniștri. Articolul 40: rezerve numai la articolele 2 §2, 6 §4, 14 §3, 21 §2, 25 §3 și 32 §2. Convenția de la Varșovia din 2005 completează ulterior, inclusiv finanțarea terorismului; nu este o directivă a Uniunii Europene privind spălarea banilor.

Imagine: Palatul Europei, Strasbourg, locul deschiderii spre semnare; Consiliul Europei, 17 martie 2008; CC BY 3.0, Wikimedia Commons. Decupată la 16:9.

Sursă consultată: Convention on Laundering, Search, Seizure and Confiscation of the Proceeds from Crime. Textul tratatului: Convenția privind spălarea, căutarea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii, Strasbourg, 8 noiembrie 1990 (STE nr. 141).