La 14 noiembrie 1970, la Paris, Conferința generală a UNESCO, la a șaisprezecea sesiune (12 octombrie–14 noiembrie), a adoptat Convenția privind mijloacele de interzicere și de prevenire a importului, exportului și transferului ilicit de proprietate asupra bunurilor culturale. Patru texte egale: engleză, spaniolă, franceză și rusă. Depozitar: Directorul General al UNESCO. Nu e Convenția de la Haga din 1954 privind bunurile culturale în conflict armat, nu e Convenția patrimoniului mondial din 1972 și nu e Convenția UNIDROIT din 1995.

Preambulul: schimbul de bunuri culturale pentru știință, cultură și educație îmbogățește viața popoarelor; valoarea se apreciază doar cu informația deplină despre origine, istorie și cadru tradițional; fiecare stat apără bunurile de pe teritoriul său împotriva furtului, săpăturilor clandestine și exportului ilicit; muzeele, bibliotecile și arhivele își constituie colecțiile după principii morale universal recunoscute. Recomandarea UNESCO din 1964. Articolul 1: „bun cultural” e bunul desemnat de stat ca important pentru arheologie, preistorie, istorie, literatură, artă sau știință, în categoriile enumerate — de la colecții rare de faună și paleontologie până la antichități de peste o sută de ani, obiecte etnologice, opere originale, manuscrise, arhive și instrumente muzicale vechi.

Articolul 2: importul, exportul și transferul ilicit sărăcesc patrimoniul țărilor de origine; cooperarea internațională e unul dintre mijloacele cele mai eficiente; părțile se opun acestor practici, le înlătură cauzele și ajută la reparațiile necesare. Articolul 3: operațiunile contrare dispozițiilor adoptate de părți sunt ilicite. Articolul 4: patrimoniul cultural al fiecărui stat include bunurile create de geniul naționalilor sau pe teritoriul său, cele găsite pe teritoriu, cele dobândite cu consimțământul autorităților țării de origine, schimburile libere și darurile sau cumpărăturile legale.

Articolul 5: servicii naționale — legislație, inventar al bunurilor a căror export ar sărăci apreciabil patrimoniul, muzee și laboratoare, supravegherea săpăturilor, reguli pentru conservatori, colecționari și antiquari, educație. Articolul 6: certificat de export care însoțește bunul; interdicția exportului fără certificat; publicitate. Articolul 7: muzeele nu achiziționează bunuri exportate ilegal după forța convenției; interdicția importului bunurilor furate din muzeu, monument public sau instituție similară, documentate în inventar; la cererea statului de origine, recuperare și restituire prin canale diplomatice, cu despăgubire justă cumpărătorului de bună-credință; cheltuielile cad în sarcina solicitantului. Articolul 8: pedepse sau sancțiuni administrative pentru încălcarea articolelor 6(b) și 7(b).

Articolul 9: statul al cărui patrimoniu e în pericol din cauza jefuirii materialelor arheologice sau etnologice poate chema celelalte părți la un efort concertat, inclusiv controlul exporturilor, importurilor și comerțului; măsuri provizorii până la acord. Articolul 11: exportul forțat și transferul de proprietate sub ocupație sunt ilicite. Articolul 21: forța la trei luni după al treilea instrument. Colecția ONU: 24 aprilie 1972, nr. 11806, vol. 823, p. 231 (Ecuador, Bulgaria, Nigeria). Articolul 23: denunțare cu efect la douăsprezece luni. Nu dăm aici numărul actual de părți.

Sediul UNESCO, Place de Fontenoy, Paris. Locul conferinței generale, nu sala confirmată a votului. Wikimedia Commons, CC BY-SA 4.0.

Pentru context: UNESCO 1970 Convention. Textul: UNTS vol. 823, p. 231, nr. 11806.