La 16 ianuarie 1992, la Valletta, a fost deschisă spre semnare Convenția europeană pentru protecția patrimoniului arheologic (revizuită), serie ETS nr. 143. Ceremonia a coincis cu a treia Conferință europeană a miniștrilor responsabili de patrimoniul cultural, ținută în oraș pe două zile. Statele membre ale Consiliului Europei și celelalte părți la Convenția culturală europeană din 1954 pot semna; e supusă ratificării, acceptării sau aprobării. Limbile autentice: engleză și franceză, într-un singur exemplar depus în arhivele Consiliului Europei. Depozitar: Secretarul General. Înlocuiește convenția de la Londra din 6 mai 1969: un stat parte la aceasta nu poate depune instrumentul pentru textul revizuit decât dacă a denunțat-o deja sau o denunță simultan.

Articolul 1(1): scopul e protecția patrimoniului arheologic ca sursă a memoriei colective europene și ca instrument de studiu istoric și științific. Articolul 1(2)–(3): rămășițe, obiecte și orice alte urme ale omenirii din epoci trecute, pe uscat sau sub apă, a căror conservare și studiu ajută la reconstituirea istoriei și a raportului cu mediul, pentru care săpăturile și alte metode arheologice sunt principala sursă de informație, situate în jurisdicția părților — inclusiv structuri, construcții, ansambluri, situri, bunuri mobile și contextul lor.

Articolul 2: fiecare parte instituie un sistem legal potrivit statului său: inventar și desemnarea monumentelor și zonelor protejate; rezerve arheologice, chiar fără vestigii vizibile; raportarea obligatorie a descoperirilor întâmplătoare. Articolul 3: autorizarea și supravegherea săpăturilor, metode nedistructive ori de câte ori e posibil, persoane calificate, autorizare prealabilă pentru detectoare de metale când legea internă o prevede. Articolul 4: protecție fizică, conservare de preferință in situ, depozite pentru piesele mutate.

Articolul 5: arheologii participă la politicile de planificare și la etapele proiectelor; consultare sistematică cu urbaniștii; evaluările de mediu țin seama de situri; conservare in situ când e fezabilă; accesul publicului nu trebuie să altereze caracterul științific. Articolul 6: finanțare publică a cercetării; în schemele majore de dezvoltare, costurile operațiunilor arheologice necesare, inclusiv prospecție, înregistrare și publicare, sunt prevăzute ca la studiile de impact.

Articolele 7–8: hărți și inventare actualizate, rezumate științifice publicabile, schimb de piese în scop profesional și de informații despre cercetările în curs. Articolul 9: educație și acces public. Articolul 10: informare despre săpături ilicite, înștiințarea statului de origine parte la convenție, muzee aflate sub control de stat care nu achiziționează bunuri suspecte; nu e un ghid de trafic. Articolul 13: un comitet de experți, constituit de Comitetul de Miniștri, urmărește aplicarea.

Articolul 14(3): produce efecte la șase luni după ce patru state, dintre care cel puțin trei membre ale Consiliului Europei, și-au exprimat consimțământul. Potrivit notei din Recueil des Traités, data a fost 25 mai 1995, după depozitele Ungariei, Bulgariei, Finlandei și Maltei. Articolul 15: după aceea, Comitetul de Miniștri poate invita alte state nemembre și Comunitatea Economică Europeană să adere. Înregistrată de Secretarul General al Consiliului Europei, în numele părților, la 14 martie 1997 (UNTS vol. 1966, I-33612).

Portul Mare din Valletta, Malta, orașul conferinței miniștrilor culturii la care convenția a fost deschisă spre semnare. Wikimedia Commons, licență liberă.

Pentru context: Valletta Treaty. Textul: European Convention on the Protection of the Archaeological Heritage (Revised).