La 28 aprilie 1989, la Londra, Conferința diplomatică adoptă Convenția internațională privind salvarea (International Convention on Salvage), care înlocuiește Convenția de la Bruxelles din 1910.

Textul modernizează dreptul salvării maritime: recompensa pentru salvare, criteriile de evaluare, drepturile echipajului și — noutatea esențială — dispoziții speciale pentru salvare care previne sau minimizează daunele mediului (Articolele 13–14, „special compensation”).

Depozitar este Secretarul general al Organizației Maritime Internaționale (OMI/IMO); limbile: araba, chineza, engleza, franceza, rusa și spaniola. Intrarea în vigoare: 14 iulie 1996.

Convenția răspunde dezastrelor precum Amoco Cadiz și Torrey Canyon: salvatorii trebuie încurajați să intervină chiar când nava nu mai are valoare comercială, dacă acțiunea protejează mediul.

Statele părți acoperă o parte majoră a tonajului mondial. Protocolul din 1989 și ghidurile OMI completează aplicarea. Textul oficial e pe site-ul IMO și în UNTS.

Principiul „no cure, no pay” rămâne, dar e temperat de compensația specială pentru eforturile de mediu.

Convenția internațională privind salvarea din 28 aprilie 1989 rămâne cadrul modern al salvării maritime și al protecției mediului marin.

Imagine: Londra / navigație; Wikimedia Commons. Decupată la 16:9.

Sursă consultată: International Convention on Salvage. Textul tratatului: International Convention on Salvage (IMO).