La 21 ianuarie 1944, la Canberra, a fost semnat Acordul dintre Australia și Noua Zeelandă, cunoscut ca Pactul de la Canberra sau Pactul ANZAC. Conferința s-a deschis la 17 ianuarie. Semnatari, pentru Commonwealth-ul Australiei: John Curtin, F. M. Forde, J. B. Chifley, H. V. Evatt, John A. Beasley, Norman J. O. Makin, Arthur S. Drakeford, John J. Dedman, Ed. J. Ward, Tom D'Alton. Pentru Dominionul Noii Zeelande: Peter Fraser, F. Jones, P. C. Webb, C. A. Berendsen. Ministrul american la Canberra, Johnson, a telegrafiat a doua zi textul, fără preambul, semnat la amiază, supus ratificării. Articolul 44: titlul oficial e Australian-New Zealand Agreement 1944. Nu e alianța ANZUS din 1951.

Articolele 1–5: schimb de informații și de vederi înainte ca ele să fie exprimate în altă parte; unitate maximă în prezentarea pozițiilor; consultare continuă; acțiune împreună în chestiuni de interes comun în sud-vestul și sudul Pacificului. Articolul 6: coordonarea efortului de război, compatibilă cu existența unor comenzi militare separate, fără a descrie aici operațiuni. Articolele 7–11: interes vital în armistițiu și în aranjamentele ulterioare; reprezentare la cel mai înalt nivel; comitete de planificare a armistițiului în ambele capitale, coordonate.

Articolul 13: în cadrul unui sistem general de securitate mondială, o zonă regională de apărare a sud-vestului și sudului Pacificului, bazată pe Australia și Noua Zeelandă, pe arcul de insule de la nord și nord-est, până la Samoa de Vest și Insulele Cook. Articolul 14: ambele să fie asociate la planificarea și la constituirea organizației internaționale din Declarația de la Moscova, octombrie 1943. Articolul 15: până la un sistem general de securitate, Australia și Noua Zeelandă pot prelua sau împărți poliția în zone convenite. Articolul 16: construirea și folosirea, în timp de război, a instalațiilor militare pe teritoriul altuia nu dau, prin ele însele, pretenții teritoriale după ostilități.

Articolele 17–23: aviație civilă — o autoritate internațională de transport aerian pentru rutele-trunchi; în lipsa unui acord satisfăcător, sprijin pentru un sistem al Commonwealth-ului britanic. Articolele 24–27: schimb de informații despre insulele Pacificului; reluarea administrației australiene în teritoriile încă neocupate; soarta teritoriilor inamice și orice schimbare de suveranitate asupra insulelor, numai cu acordul ambelor. Articolele 28–31: doctrina tutorei, deja aplicabilă mandatelor, e aplicabilă în principiu larg tuturor teritoriilor coloniale din Pacific; scopul e bunăstarea popoarelor native; o Comisie regională a Mărilor Sudului, consultativă, cu Regatul Unit, Statele Unite și Comitetul francez de eliberare națională, pentru autoguvernare în forma potrivită circumstanțelor. Nu e un ghid de administrare colonială.

Articolele 32–33: controlul imigrației și emigrării; colaborare în materie de migrație. Articolul 34: conferință a guvernelor cu interese teritoriale (inclusiv Țările de Jos și Portugalia), convocată de Australia. Articolul 35: cooperare de apărare prin consultare, doctrină comună, planificare comună; comerț și ocupare deplină; misiuni. Articolele 37–42: conferințe ministeriale alternate Canberra–Wellington, cel puțin de două ori pe an; secretariat permanent Australian-New Zealand Affairs, câte unul în fiecare minister de externe, cu înalții comisari.

Articolul 43: supus ratificării; produce efecte când ambele guvernări au ratificat și s-au notificat reciproc. Noua Zeelandă a notificat la 1 februarie; seria australiană de tratate fixează intrarea în vigoare la 21 iunie. Înregistrat 18 UNTS 357. Comisia de Sud a Pacificului din 1947 e un instrument ulterior, nu acest acord.

Old Parliament House, Canberra, capitala conferinței. Wikimedia Commons, licență liberă.

Pentru context: Canberra Pact. Textul: Australian-New Zealand Agreement 1944.