Aristide Briand, ministrul de externe al Franței, a propus întâi un tratat bilateral cu Statele Unite, prin care războiul dintre cele două țări să fie scos în afara legii. Frank B. Kellogg, secretarul de stat american, a evitat o alianță implicită pe continent și a cerut un pact deschis tuturor. William Richards Castle Jr. a lărgit formula; senatorul William E. Borah a sprijinit-o. Tratatul a rămas în afara Ligii Națiunilor.

Textul oficial, păstrat de Avalon Project, se intitulează Treaty between the United States and other Powers providing for the renunciation of war as an instrument of national policy. Articolul I condamnă recurgerea la război pentru soluționarea controverselor internaționale și îl renunță ca instrument al politicii naționale. Articolul II impune ca orice diferend, „de orice natură sau origine”, să fie căutat numai prin mijloace pașnice. Semnatarul care ar recurge totuși la război „va fi lipsit de beneficiile furnizate de acest tratat”. Nu există alt mecanism de executare.

La 27 august 1928, la Quai d'Orsay, au semnat reprezentanții Germaniei, Statelor Unite, Belgiei, Franței, Marii Britanii, Canadei, Australiei, Noii Zeelande, Africii de Sud, Statului Liber Irlandez, Indiei, Italiei, Japoniei, Poloniei și Cehoslovaciei. Plenipotențiarii din preambul, în textul Avalon, sunt Gustav Stresemann, Frank B. Kellogg, Paul Hymans, Aristide Briand, Lord Cushendun, William Lyon Mackenzie King, A. J. McLachlan, C. J. Parr, J. S. Smit, W. T. Cosgrave, Gaetano Manzoni, contele Uchida, August Zaleski și Edvard Beneš. Textele francez și englez au forță egală.

Articolul III cere depunerea ratificărilor la Washington. Ultima dintre puterile din preambul, Japonia, a depus instrumentul pe 24 iulie 1929; în aceeași zi Herbert Hoover a proclamat tratatul. Până atunci aderase, printre altele, România, Uniunea Sovietică, Turcia, China și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor. Senatul american a votat 85 la 1, cu rezerva că pactul nu atinge dreptul la autoapărare și nu obligă Washingtonul să-i pedepsească pe cei care îl încalcă.

Pe 9 februarie 1929, Protocolul Litvinov de la Moscova a pus pactul în vigoare între Uniunea Sovietică și vecinii occidentali, inclusiv România, fără a aștepta celelalte ratificări. În lunile următoare, Japonia a invadat Manciuria, Italia Abisinia, iar Germania și Uniunea Sovietică Polonia, fără declarații clasice de război. Pactul a rămas în vigoare și a furnizat temeiul juridic al crimei împotriva păcii, pentru care tribunalele de la Nürnberg și Tokyo au judecat conducătorii care au declanșat al Doilea Război Mondial.

Interdicția agresiunii a fost reluată în articolul 2, paragraful 4, al Cartei Națiunilor Unite: membrii se abțin de la amenințarea cu forța sau de la folosirea ei împotriva integrității teritoriale ori a independenței politice a oricărui stat. Statele care recurg totuși la forță invocă, de regulă, autoapărarea sau apărarea colectivă. Anexarea prin forță a devenit, în principiu, ilegală.

Criticii l-au numit „o hârtie fără valoare”; Ian Kershaw l-a socotit „o literă moartă din clipa semnării”. Alții, precum Oona Hathaway și Scott Shapiro, văd în el începutul unei epoci în care cucerirea militară a încetat să fie norma. Pactul de la Paris rămâne în vigoare.

Surse: Pactul Kellogg-Briand; Avalon Project, Kellogg-Briand Pact 1928.