Pe 16 decembrie 1966, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, reunită la New York, adoptă prin rezoluția 2200 A (XXI) Protocolul facultativ la Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice. Același act cuprinde și cele două pacte. Protocolul este deschis semnării la New York pe 19 decembrie 1966. Textele autentice sunt chineza, engleza, franceza, rusa și spaniola. Depozitarul este secretarul general.

Protocolul nu este Pactul însuși și nu enumeră drepturi noi. Recunoaște competența Comitetului pentru drepturile omului, instituit în partea a IV-a a Pactului, de a primi și de a examina comunicări de la persoane care pretind că sunt victime ale încălcării, de către un stat parte, a unui drept din Pact. Nu este primită nicio comunicare dacă privește un stat parte la Pact care nu este parte la protocol.

Articolul 2 permite persoanelor care și-au epuizat căile interne disponibile să depună o comunicare scrisă. Articolul 3 declară inadmisibile comunicările anonime, abuzul de drept și incompatibilitatea cu Pactul. Articolul 4 cere ca, după acest filtru, comunicarea să fie adusă la cunoștința statului vizat, care transmite în șase luni explicații scrise și, dacă există, măsura de reparare.

Articolul 5 prevede examinarea pe baza informațiilor scrise ale persoanei și ale statului. Comitetul nu examinează o comunicare dacă aceeași chestiune este deja supusă unei alte proceduri internaționale de anchetă sau de reglementare, ori dacă nu s-au epuizat căile interne, cu excepția întârzierii nejustificate. Ședințele de examinare sunt închise. Comitetul transmite părerile sale statului și persoanei. Articolul 6 cere un rezumat al acestei activități în raportul anual prevăzut de articolul 45 al Pactului.

Articolul 7 păstrează dreptul de petiție al popoarelor, prevăzut de Carta ONU și de alte instrumente, în temeiul rezoluției 1514 (XV) din 14 decembrie 1960 privind acordarea independenței țărilor și popoarelor coloniale. Articolul 8 prevede că protocolul este deschis semnării de către statele care au semnat Pactul; ratificarea și aderarea sunt rezervate statelor care au ratificat Pactul sau au aderat la el. Articolul 10 se aplică tuturor părților unui stat federal, fără limitări sau excepții.

Articolul 9 prevede, sub rezerva intrării în vigoare a Pactului, că protocolul intră în vigoare la trei luni după depunerea celui de-al zecelea instrument de ratificare sau de aderare. Aceste condiții s-au împlinit ulterior; protocolul a intrat în vigoare pe 23 martie 1976, odată cu Pactul. Pentru un stat ulterior, termenul de trei luni curge de la propriul instrument. Articolul 11 reglementează amendamentele: conferință dacă o treime din părți o cere, aprobare de Adunarea Generală, apoi acceptare de două treimi din părți. Articolul 12 permite denunțarea prin notificare scrisă; denunțarea capătă efect după trei luni, fără a opri comunicările depuse înainte de acea dată. Articolul 13 prevede că secretarul general informează statele prevăzute de articolul 48 al Pactului.

Nu este Protocolul facultativ al doilea, din 15 decembrie 1989, privind abolirea pedepsei cu moartea. Nu este Protocolul facultativ la Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale, din 10 decembrie 2008.

Imagine: Sala Adunării Generale a ONU, New York; Bouke, 16 iulie 2007; CC BY-SA 3.0, Wikimedia Commons. Decupată la 16:9.

Sursă consultată: First Optional Protocol to the International Covenant on Civil and Political Rights. Textul tratatului: Protocolul facultativ la Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, New York, 16 decembrie 1966.