Protocolul de la Alexandria a fost semnat la Universitatea Faruq I din Alexandria, pe 7 octombrie 1944, de către șefii și membrii delegațiilor arabe la Comitetul pregătitor al Conferinței arabe generale. Semnatarii sunt Egiptul, Siria, Transiordania, Irakul și Libanul, cu Nahhas Pașa ca președinte al comitetului. Textul e comunicatul oficial al conferinței, collaționat cu versiunea arabă din al-Ahram. Nu e Pactul Ligii Statelor Arabe, încheiat ulterior la Cairo.

Delegațiile s-au întrunit de la 25 septembrie, în forma Comitetului pregătitor. Punctul 1: se va forma o Ligă a statelor arabe independente care consimt să adere, cu un Consiliu în care toate statele participante sunt reprezentate pe picior de egalitate. Obiectul Ligii e să supravegheze executarea acordurilor dintre ele, să țină reuniuni periodice, să coordoneze planurile politice, să ocrotească independența și suveranitatea împotriva oricărei agresiuni prin mijloace potrivite și să vegheze, în general, asupra treburilor țărilor arabe.

Deciziile Consiliului sunt obligatorii pentru cei care le-au acceptat, în afară de cazul în care un diferend dintre două state membre e deferit Consiliului, când decizia e obligatorie. Nu e îngăduit recurgerea la forță pentru a soluționa un diferend între membri. Fiecare stat rămâne liber să încheie acorduri speciale care nu contrazic protocolul. Nu e îngăduită o politică externă prejudiciabilă Ligii sau unui stat membru. Consiliul intervine în orice diferend care ar putea duce la război, pentru a împăca părțile. Un subcomitet al Comitetului pregătitor urmează să pregătească un proiect de statut al Consiliului.

Punctul 2: statele reprezentate vor coopera strâns în materie economică și financiară (schimb comercial, vamă, monedă, agricultură, industrie), comunicații, cultură, naționalitate, pașapoarte, vize, executarea hotărârilor, extrădare, chestiuni sociale și de sănătate publică. Pentru fiecare domeniu se formează un subcomitet de experți care pregătește proiecte de cooperare; un comitet de coordonare controlează lucrările și pregătește proiecte de acord pentru guverne. După încheierea acestor lucrări, Comitetul pregătitor se reunește ca treaptă spre Conferința arabă generală. Punctul 3 exprimă speranța unor pași ulteriori de consolidare, mai ales dacă evenimentele de după război vor lega puterile mai strâns.

Punctul 4, rezoluție specială privind Libanul: statele subliniază respectul independenței și suveranității Libanului în frontierele de atunci, recunoscute după ce guvernul libanez a anunțat, în programul din 7 octombrie 1943, o politică independentă aprobată unanim de Camera deputaților. Punctul 5, rezoluție specială privind Palestina, afirmă că drepturile arabilor din Palestina nu pot fi atinse fără prejudiciu pentru pacea lumii arabe, sprijină cauza lor și deosebește soarta evreilor din Europa de sionism; propunerea unui fond național arab e trimisă comitetului financiar. Clauzele rămân cadru politic, nu un program operațional.

Au semnat, între alții, Nahhas Pașa, Saadallah al-Jabiri, Tawfiq Abu al-Huda, Hamdi al-Pachachi, Nuri al-Said, Riad al-Solh și Salim Taqla. Arabia Saudită și Yemenul nu erau la masă; Liga cu opt membri s-a constituit în anul următor prin Pact. Coperta arată Universitatea din Alexandria, atunci Universitatea Faruq I, locul semnării, nu o sală anume.

Protocolul a fost publicat în Buletinul Departamentului de Stat al Statelor Unite, după traducerea Legației americane de la Cairo. El rămâne actul pregătitor; statutul Consiliului și acordurile de cooperare urmau să fie redactate de subcomitete și supuse guvernelor.

Surse consultate: Alexandria Protocol; textul Avalon, The Alexandria Protocol.