Pe 11 decembrie 1997, la Kyoto, Conferința Părților la Convenția-cadru a Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, la a treia sesiune, adoptă Protocolul de la Kyoto. Președintele conferinței este Hiroshi Ohki. Nu este Convenția-cadru semnată la New York pe 9 mai 1992 și nu este Acordul de la Paris din 12 decembrie 2015.

Preambulul amintește articolul 2 al Convenției, articolul 3 al acesteia și Mandatul de la Berlin, decizia 1/CP.1. Protocolul are 28 de articole, plus anexele A și B. Textele autentice sunt araba, chineza, engleza, franceza, rusa și spaniola. Originalul se depune la secretarul general al ONU. Încheiat la Kyoto în aceeași zi.

Articolul 3 cere părților din Anexa I, individual sau în comun, ca emisiile antropice totale echivalente în dioxid de carbon ale gazelor din Anexa A să nu depășească cantitățile atribuite, calculate după angajamentele din Anexa B, urmărind reducerea emisiilor de ansamblu cu cel puțin 5 la sută sub nivelul din 1990, în perioada de angajament 2008–2012. Cantitatea atribuită pentru această primă perioadă este procentul din Anexa B înmulțit cu emisiile din 1990, sau din anul de bază, și apoi cu cinci. Până în 2005, fiecare parte din Anexa I trebuie să fi făcut un progres demonstrabil.

Anexa A enumeră dioxidul de carbon, metanul, protoxidul de azot, hidrofluorocarburile, perfluorocarburile și hexafluorura de sulf. Articolul 6 permite transferul și achiziția de unități de reducere a emisiilor din proiecte între părți din Anexa I, cu condiția ca reducerile să fie în plus față de ce s-ar fi produs altfel și ca achiziția să fie suplimentară acțiunilor interne. Articolul 12 instituie mecanismul de dezvoltare curată, care ajută părțile care nu sunt în Anexa I și permite părților din Anexa I să folosească reduceri certificate. Articolul 17 deschide comerțul cu emisii pentru părțile din Anexa B, tot suplimentar acțiunilor interne.

Articolul 24 deschide protocolul semnării, la sediul ONU din New York, de la 16 martie 1998 până la 15 martie 1999, apoi aderării, pentru statele și organizațiile de integrare economică regională care sunt părți la Convenție. Articolul 25 prevede că protocolul intră în vigoare în a nouăzecea zi după ce cel puțin 55 de părți la Convenție, inclusiv părți din Anexa I care reprezentau cel puțin 55 la sută din emisiile totale de dioxid de carbon din 1990 ale Anexei I, au depus instrumentele. Aceste condiții s-au împlinit ulterior; protocolul a intrat în vigoare pe 16 februarie 2005. Articolul 26 interzice rezervele.

Depozitar este secretarul general. Conferința Părților, în calitate de reuniune a Părților la protocol, supraveghează aplicarea. Articolul 27 permite retragerea după trei ani de la intrarea în vigoare pentru o parte, cu efect la un an de la notificare. Retragerea din Convenție atrage retragerea din protocol.

Nu este Amendamentul de la Doha din 8 decembrie 2012, care a deschis o a doua perioadă de angajament, și nu este Mandatul de la Berlin din 1995 ca atare, ci protocolul adoptat în temeiul lui.

Imagine: Centrul Internațional de Conferințe, Kyoto; 663highland, 3 iunie 2023; CC BY-SA 4.0, Wikimedia Commons. Decupată la 16:9.

Sursă consultată: Kyoto Protocol. Textul tratatului: Protocolul de la Kyoto la Convenția-cadru a Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, Kyoto, 11 decembrie 1997.