La sediul Organizației Aviației Civile Internaționale din Montreal, conferința de plenipotențiari adoptă Protocolul privind substanțele care epuizează stratul de ozon. Data instrumentului este 16 septembrie 1987. Nu este Convenția de la Viena din 22 martie 1985, cadrul la care protocolul se leagă, și nu este amendamentul de la Kigali din 2016.

Mostafa K. Tolba, director executiv al UNEP, deschide lucrările; Tom McMillan, ministrul canadian al Mediului, primește delegațiile. Președinte al conferinței este ambasadorul austriac W. Lang. Pentru Statele Unite negociază Richard E. Benedick. Protocolul se semnează la Montreal în acea zi, apoi la Ottawa până pe 16 ianuarie 1988 și la New York până pe 15 septembrie 1988.

Anexa A, grupul I: CFC-11, CFC-12, CFC-113, CFC-114, CFC-115. Articolul 2 le îngheață, de la a șaptea lună după intrarea în vigoare, la nivelul de consum din 1986; producția poate crește cu cel mult 10 la sută, pentru nevoile de bază ale țărilor de la articolul 5. De la 1 iulie 1993, consumul scade la 80 la sută din 1986; de la 1 iulie 1998, la 50 la sută, dacă părțile nu hotărăsc altfel cu două treimi.

Grupul II: halonii 1211, 1301 și 2402. Înghețarea la 1986 începe din a 37-a lună după intrarea în vigoare. Articolul 5: o țară în curs de dezvoltare cu un consum anual sub 0,3 kilograme pe cap de locuitor își poate amâna respectarea măsurilor din articolul 2 cu zece ani, fără a trece de acel plafon.

Articolul 4: în un an de la intrarea în vigoare, importul de substanțe controlate din state neparte se interzice. Din 1993, părțile de la articolul 5 nu mai exportă către neparte. Articolul 6 cere o evaluare științifică, tehnică și economică începând din 1990, apoi cel puțin o dată la patru ani.

Articolul 16: protocolul intră în vigoare pe 1 ianuarie 1989, dacă s-au depus cel puțin unsprezece instrumente de ratificare de către state sau organizații care reprezintă cel puțin două treimi din consumul mondial estimat din 1986, și dacă articolul 17 alineatul 1 din Convenția de la Viena este îndeplinit. Condițiile s-au îndeplinit; textul a intrat în vigoare la acea dată. Depozitar: secretarul general al ONU. Textele autentice: arabă, chineză, engleză, franceză, rusă, spaniolă.

Ajustările și amendamentele de mai târziu — Londra 1990, Copenhaga 1992, Montreal 1997, Beijing 1999, Kigali 2016 — nu sunt acest instrument. Textul din 1987 nu cere eliminarea totală a CFC-urilor până în 1996; aceea vine din ajustări ulterioare.

Nu este Viena 1985 și nu este Kigali. Semnăturile de la Montreal sunt ale plenipotențiarilor, pe un text care își spune că obiectivul ultim este eliminarea, pe baza cunoașterii științifice.

Imagine: chimicale care subțiază ozonul, animație conceptuală; NASA Goddard Space Flight Center, 2015; domeniu public, Wikimedia Commons. Decupată la 16:9.

Sursă consultată: Montreal Protocol. Textul tratatului: Montreal Protocol on Substances that Deplete the Ozone Layer, 16 septembrie 1987 (UNTS 1522).