La 24 octombrie 1956, într-o vilă de pe rue Emanuel Girot din Sèvres, lângă Paris, David Ben-Gurion, premierul israelian, Christian Pineau, ministrul francez de Externe, și Patrick Dean, subsecretar adjunct la Foreign Office, au semnat în franceză, în trei exemplare, Protocolul de la Sèvres. Selwyn Lloyd fusese la întâlnire pe 22 octombrie; pe 23 Pineau a mers la Londra, la Anthony Eden. Nu este Tratatul de la Sèvres din 1920, care împărțea Imperiul Otoman.

Textul nu are preambul. Prima frază spune doar că sunt rezultatele conversațiilor din 22–24 octombrie între reprezentanții Regatului Unit, ai Statului Israel și ai Franței. Planul, propus de generalul Maurice Challe pe 14 octombrie, folosea un atac israelian în Sinai ca pretext pentru o intervenție anglo-franceză pe Canalul Suez, după naționalizarea Companiei Canalului de către Gamal Abdel Nasser, pe 26 iulie. Răsturnarea lui Nasser nu este scrisă în cele șapte articole; apare în discuțiile din jurul mesei.

Articolul 1: forțele israeliene lansează seara de 29 octombrie un atac de amploare asupra forțelor egiptene, cu ținta de a ajunge a doua zi în zona Canalului. Articolul 2: pe 30 octombrie, Londra și Parisul adresează simultan două „apeluri”. Egiptului i se cere să înceteze ostilitățile, să retragă trupele la zece mile de Canal și să accepte ocuparea temporară a pozițiilor-cheie de către forțele anglo-franceze. Israelului i se cere doar încetarea focului și retragerea la zece mile est de Canal. Dacă una dintre părți nu consimte în douăsprezece ore, forțele anglo-franceze intervin.

Punctul C al articolului 2 prevede că Israelul nu este ținut să accepte apelul dacă Egiptul îl respinge. Articolul 3: dacă Cairo nu acceptă în termen, operațiunile anglo-franceze împotriva forțelor egiptene încep în zorii zilei de 31 octombrie. Nu se prevede nicio acțiune militară împotriva Israelului, care era deja semnatar.

Articolul 4: Israelul trimite forțe pe țărmul vestic al Golfului Aqaba și pe insulele Tiran și Sanafir, ca să asigure navigația. Londra și Parisul nu se angajează să sprijine ocuparea, dar nici nu se opun. Articolul 5: Israelul se angajează să nu atace Iordania pe durata operațiunilor contra Egiptului; dacă Iordania atacă Israelul, guvernul britanic se angajează să nu vină în ajutorul Ammanului, adică să nu aplice tratatul anglo-iordanian.

Articolul 6 cere secret strict. Articolul 7 pune protocolul în vigoare după acordul celor trei guverne. Guy Mollet a confirmat Franța pe 25 octombrie; Ben-Gurion a confirmat Israelul pe 26 octombrie. Eden a scris lui Mollet că guvernul britanic va lua acțiunea descrisă, fără a numi protocolul, și a cerut distrugerea exemplarelor; Pineau a refuzat, iar copia israeliană era deja plecată. O anexă semnată de Maurice Bourgès-Maunoury promitea o escadrilă de Mystère IV A și două nave franceze în Israel între 29 și 31 octombrie; nu face parte din cele șapte articole.

Pe 29 octombrie, Israelul a atacat Sinaiul, după calendarul articolului 1. Apelurile și debarcarea anglo-franceză au urmat schema articolului 2–3. Discuțiile despre un reactor în Negev, ținute tot la Sèvres, nu sunt în protocol.

Imagine: Manufacture nationale de Sèvres, reper al comunei, nu vila de pe rue Emanuel Girot; Copyleft, 2011; CC BY-SA 3.0, Wikimedia Commons. Decupată la 16:9.

Sursă consultată: Protocol of Sèvres. Textul tratatului: Protocolul de la Sèvres, 24 octombrie 1956 (text în Avi Shlaim, International Affairs).