La 23 octombrie 1936, la Berlin, Galeazzo Ciano și Konstantin von Neurath au semnat un protocol de nouă puncte, în coloane paralele germane și italiene, deopotrivă autentice. Pe textul italian stă și anul XIV al erei fasciste. Nu e Pactul Anticomintern, parafat în aceeași zi de Ribbentrop și Mushanokōji pentru Germania și Japonia și semnat abia pe 25 noiembrie. Nu e nici Pactul de Oțel din 1939. Conținutul n-a fost dat publicului atunci. Ciano, la prima ieșire ca ministru de externe, vorbise cu Neurath din 21 octombrie; după semnare a mers la Berchtesgaden, la Hitler.

Punctul 1: în tratativele pentru un pact vestic, cele două guverne merg, ca până atunci, în contact strâns. Punctul 2: cât Italia rămâne în Societatea Națiunilor — Germania ieșise deja —, Roma ține seama de interesele comune și se consultă cu Berlinul la fiecare conferință sau comisie. Dacă Italia iese, faptul ar elibera Germania de ofertele din 7 și 31 martie; și atunci atitudinea față de Ligă s-ar coordona, pe cât se poate. Punctul 3: comunismul e, pentru ei, cel mai mare pericol pentru pacea și securitatea Europei; propaganda comunistă e de combătut cu toată puterea.

Punctul 4, Spania: naționaliștii țin cea mai mare parte a țării, iar Germania și Italia au interese economice acolo. Recunoaștere de facto a guvernului național cât mai curând, apoi de jure de comun acord. La anunț, cele două guverne confirmă neintervenția și respectul pentru integritatea teritorială a Spaniei, a protectoratelor și a coloniilor. După recunoașterea de facto, examinează împreună când embargo-ul asupra armelor, deja convenit, poate fi socotit caduc. Cooperarea militară în Spania începuse abia prin vorbele dintre Mario Roatta și Wilhelm Canaris, pe 28 august.

Punctul 5: Italia își arată mulțumirea pentru acordul austro-german din 11 iulie și dorește, împreună cu Germania, ca acea linie să rămână rodnică. Nu e acel acord din iulie, ci o adeziune scrisă la el. Punctul 6: înainte de orice conferință internațională economică sau financiară, Berlinul și Roma se înțeleg dinainte și, pe cât se poate, vorbesc pe aceeași voce.

Punctul 7: Italia sprijină diplomatic efortul german de a obține colonii ca sursă proprie de materii prime; în afara chestiunii coloniale, ambele înlesnesc aprovizionarea. Punctul 8: se țin la curent asupra politicii comerciale din bazinul dunărean; natura cooperării o lasă organelor tehnice. Se opun, și pe viitor, unor organizații economice noi acolo fără ele — de pildă o integrare a Micii Înțelegeri sau un plan de tip Tardieu. Punctul 9, la recunoașterea germană a încorporării Abisiniei: tratatul comercial din 31 octombrie 1925, clearing-ul din 26 septembrie 1934 și acordurile ulterioare se întind la coloniile și posesiunile italiene, inclusiv Abisinia; urmează acorduri ca cel din 16 aprilie 1935 asupra schimbului de mărfuri. Italia încurajează, pe cât poate, comerțul și industria germane în Abisinia și e gata să vorbească de îndată, cu bunăvoință, despre concesiunile dobândite legal de cetățeni ai Reich-ului înainte de 3 octombrie 1935; pentru cele ulterioare, își rezervă fiecare caz. Tratatele de aplicare urmează cât mai curând, prin comisiile guvernamentale pentru relațiile economice.

Pe 1 noiembrie, la Milano, Mussolini a numit întâlnirile de la Berlin „axă verticală Berlin–Roma”. Protocolul nu e alianță militară: nu are clauză de asistență. E coordonare pe pactul vestic, Ligă, Spania, Dunăre, colonii și Abisinia.

Galeazzo Ciano, semnatarul italian. Portret de Gregorio Sciltian, 1943, nu masa de la Berlin. Wikimedia Commons, CC BY-SA 3.0.

Pentru context: Italo-German protocol of 23 October 1936. Ediția diplomatică italiană: Documenti Diplomatici Italiani, ottava serie, volume V.