La 18 decembrie 2002, Adunarea Generală a ONU, sesiunea a cincizeci și șaptea, a adoptat prin rezoluția 57/199 Protocolul opțional la Convenția împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante. Nu a fost semnat în acea zi. Articolul 27: deschis semnării de orice stat care a semnat Convenția din 1984; UNTC înregistrează deschiderea la 4 februarie 2003, la sediul ONU din New York. Depozitar: Secretarul general. Texte autentice arab, chinez, englez, francez, rus și spaniol (articolul 37).

Obiectivul, articolul 1, e un sistem de vizite regulate, de către organe independente internaționale și naționale, în locuri unde persoanele sunt private de libertate, pentru a preveni tortura și tratamentele interzise. Nu e un ghid de detenție și nu descrie metode. Articolul 2: Subcomitetul pentru prevenire, în cadrul Comitetului împotriva torturii, ghidat de Cartă și de principiile confidențialității, imparțialității, neselectivității, universalității și obiectivității. Articolul 3: fiecare stat parte înființează, desemnează sau menține unul sau mai multe mecanisme naționale de prevenire. Articolul 4: locuri aflate sub jurisdicția și controlul său unde persoanele sunt sau pot fi private de libertate prin ordin al unei autorități publice ori cu consimțământul sau toleranța acesteia; privarea de libertate include plasarea într-un cadru de pază, public sau privat, pe care persoana nu îl poate părăsi după voință.

Articolul 5: zece membri ai Subcomitetului, douăzeci și cinci după a cincizecea ratificare sau aderare; persoane cu experiență profesională dovedită, în capacitate individuală, independenți. Articolul 11: mandatul include vizite, consilierea mecanismelor naționale și cooperarea cu organele ONU. Articolul 16: recomandări și observații comunicate confidențial statului; raport public anual către Comitetul împotriva torturii; date personale nu se publică fără consimțământul expres al persoanei. Articolul 17: mecanismul național, cel târziu la un an de la forța protocolului sau de la ratificare ori aderare. Articolul 18: independență funcțională și resurse. Articolul 19: examinare regulată a tratamentului, recomandări, observații asupra legislației.

Articolul 24: la ratificare, o declarație poate amâna Partea a treia sau a patra, cel mult trei ani, cu posibilă prelungire de încă doi ani după consultarea Subcomitetului. Articolul 28(1): produce efecte în a treizecea zi de la depunerea celui de-al douăzecilea instrument de ratificare sau aderare. Forța: 22 iunie 2006. Articolul 30: nicio rezervă. Articolul 31: nu aduce atingere convențiilor regionale de vizite. Articolul 32: nu aduce atingere Convențiilor de la Geneva din 1949 și protocoalelor din 1977, nici posibilității de a autoriza CICR. Articolul 33: denunțare cu efect la un an.

Convenția-mamă rămâne cea din 10 decembrie 1984. Convenția europeană pentru prevenirea torturii, 1987, e un instrument regional separat, menționat în preambul ca model, nu ca text al protocolului.

Wiki infobox care îl dă ca semnat în ziua adoptării e fals față de articolul 27 și de nota UNTC.

Sala Adunării Generale, sediul ONU, New York, locul adoptării, nu o ceremonie de semnare. Wikimedia Commons, licență liberă.

Pentru context: Optional Protocol to the Convention Against Torture. Textul: Optional Protocol to the Convention against Torture (OHCHR).