La 31 octombrie 1988, la Sofia, Organul executiv al Convenției din 1979 asupra poluării atmosferice transfrontaliere pe distanțe lungi a adoptat Protocolul privind controlul emisiilor de oxizi de azot sau al fluxurilor lor transfrontaliere. Instrumentul e datat Sofia; textele englez, francez și rus sunt egal autentice; depozitarul e Secretarul general al ONU. Nu e ziua deschiderii semnăturilor: articolul 13 îl deschide la Sofia de la 1 până la 4 noiembrie 1988 inclusiv, apoi la sediul ONU din New York până la 5 mai 1989, doar pentru părțile la Convenție. Nu e Protocolul de la Helsinki din 1985 privind sulful, nu e Protocolul VOC din 1991 și nu e Protocolul de la Göteborg din 1999.

Articolul 2, primul pas: părțile iau măsuri efective astfel încât, cel târziu la 31 decembrie 1994, emisiile naționale anuale de oxizi de azot sau fluxurile lor transfrontaliere să nu depășească nivelul anului calendaristic 1987 sau al unui an anterior, indicat la semnare ori la aderare. Dacă e ales un an anterior, media națională anuală între 1 ianuarie 1987 și 1 ianuarie 1996 nu va depăși nivelul din 1987. Statele Unite au indicat, la semnare, 1978 ca an de referință.

Cel târziu la doi ani de la intrarea în vigoare: standarde naționale, pe cele mai bune tehnologii disponibile economic fezabile, pentru surse staționare noi majore sau categorii, și pentru surse staționare substanțial modificate din categorii majore; standarde pentru surse mobile noi; măsuri de control la sursele staționare existente majore, ținând seama de vârstă, utilizare și de a evita întreruperi nejustificate. Sursă existentă majoră: putere termică de cel puțin 100 MW; sursă nouă majoră: cel puțin 50 MW. Al doilea pas: negocieri în cel mult șase luni de la intrarea în vigoare, pe încărcări critice, cu calendar de reduceri care începe cel târziu la 1 ianuarie 1996.

Articolul 4: combustibil fără plumb, cât mai curând și nu mai târziu de doi ani de la intrarea în vigoare, cel puțin pe principalele rute internaționale de tranzit, ca să circule vehiculele cu convertizoare catalitice. Anexa tehnică e parte integrantă, dar cu caracter de recomandare. Articolul 1 definește EMEP, Organul executiv, încărcarea critică și categoria majoră de surse: cel puțin 10 la sută din emisiile naționale anuale de oxizi de azot.

Articolul 15: intră în vigoare în a nouăzecea zi de la depunerea celui de-al șaisprezecelea instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare. Colecția de tratate a ONU înregistrează 14 februarie 1991, volumul 1593, p. 287, nr. 27874. Aderarea e deschisă de la 6 mai 1989; un stat care aderă după 31 decembrie 1993 poate aplica articolele 2 și 4 cel târziu la 31 decembrie 1995. Retragerea, după cinci ani de la forța față de partea respectivă, cu efect în a nouăzecea zi.

Amendamentul din 1996 la anexa tehnică (vehicule off-road, nave, aeronave) e un act ulterior, nu textul zilei. Protocolul de la Göteborg tratează ulterior acidificarea, eutrofizarea și ozonul troposferic; nu îl confundăm aici. Nu dăm numărul actual de părți.

Palatul Național al Culturii, Sofia. Loc al conferințelor din capitală, nu sala confirmată a sesiunii Organului executiv. Wikimedia Commons, CC0.

Pentru context: Nitrogen Oxide Protocol. Textul: 1988 NOx Protocol.