Pe 20 noiembrie 1902, la curtea Sfântului James, Eduard al VII-lea, regele Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, a emis în trei exemplare, sub semnătură și sigiliu, sentința în cauza de frontieră dintre Republica Argentina și Republica Chile. Nu este Tratatul de limite din 23 iulie 1881 și nu este Protocolul din 1 mai 1893. Compromisul de la Santiago din 17 aprilie 1896, semnat de Adolfo Guerrero și Norberto Quirno Costa, încredințase guvernului britanic să aplice strict acele două instrumente, după examinarea locului de o comisie a arbitrului. Tribunalul numit — lordul Macnaghten, generalul-maior John C. Ardagh, colonelul T. Hungerford Holdich, cu maiorul E. H. Hills secretar — a semnat raportul la Ministerul de Externe britanic cu o zi înainte.

Sentința enumeră patru chestiuni: regiunea pasului San Francisco; bazinul lacului Lácar; regiunea de la împrejurimile lacului Nahuel Huapi până la cele ale lacului Viedma; regiunea adiacentă golfului Last Hope. Articolul 1: în regiunea pasului San Francisco, frontiera urmează linia de separare a apelor de la stâlpul deja ridicat pe pas până la vârful muntelui Tres Cruces.

Articolul 2: bazinul lacului Lácar este atribuit Argentinei. Articolul 3: de la pasul Pérez Rosales, lângă nordul lacului Nahuel Huapi, până în vecinătatea lacului Viedma, linia trece pe muntele Tronador, apoi până la râul Palena prin separări de ape determinate de puncte de trecere impuse pe râurile Manso, Puelo, Futaleufú și Palena (sau Carrenleufú). Argentinei îi revin bazinele superioare de deasupra acelor puncte, inclusiv văile Villegas, Nuevo, Cholila, Colonia de 16 Octubre, Frío, Huemules și Corcovado; Chile primește bazinele inferioare. De la punctul de pe Palena, linia urmează râul Encuentro până la vârful Virgen, traversează lacul General Paz, urcă la cumpăna principală a continentului la Loma Baguales și, prin afluenți ai Simpson (Aisén de sud) și vârful Ap Ywan, ajunge la un cap de pe malul nordic al lacului Buenos Aires. Bazinul superior al Pico revine Argentinei, cel inferior Chile; întregul bazin Cisnes (Frías) și aproape tot Aisén revin Chile, cu excepția unei fâșii la izvoarele ramurii de sud, inclusiv așezarea Koslowsky, atribuit Argentinei. Continuarea taie lacurile Buenos Aires, Pueyrredón (Cochrane) și San Martín: porțiunile de vest Chile, cele de est Argentina, pe lanțurile cu San Lorenzo și Fitz Roy. De la Fitz Roy la Stokes frontiera era deja determinată.

Articolul 4: din vecinătatea muntelui Stokes până la paralela 52 sud, linia urmează cumpăna continentală a Sierra Baguales, se abate spre sud peste râul Vizcachas până la muntele Cazador, trece râul Guillermo și reia cumpăna la est de muntele Solitario, până la paralela 52, de unde restul frontierei era deja convenit. Articolul 5: definiția mai detaliată se află în raportul tribunalului și pe hărțile experților celor două republici, pe care tribunalul a trasat linia aprobată de rege.

Sentința este dată în al doilea an al domniei. Nu deschide o listă de ratificări și nu prevede un depozitar terț: este o hotărâre a arbitrului desemnat prin compromisul din 1896.

Nu este acordul din 17 aprilie 1896, nu este sentința britanică din 1966 privind Palena–Encuentro și nu este sentința din 1994 privind Laguna del Desierto.

Imagine: Palatul Sfântului James, Londra, locul sentinței; Ricardalovesmonuments, 7 septembrie 2022; CC BY-SA 4.0, Wikimedia Commons. Decupată la 16:9.

Sursă consultată: 1902 Arbitral award of the Andes between Argentina and Chile. Textul tratatului: Sentința regelui Eduard al VII-lea în cauza de frontieră argentino-chiliană, Londra, 20 noiembrie 1902.