Armistițiul din iulie 1921 a oprit Războiul de Independență irlandez. De Valera s-a întâlnit de patru ori cu Lloyd George; recunoașterea Republicii a fost refuzată. Pe 26 august, Dáil l-a ridicat pe de Valera la președintele Republicii, ca să acrediteze plenipotențiari. Londra i-a invitat ca „purtători de cuvânt aleși”, nu ca diplomați ai unui stat suveran. De Valera le-a cerut să trimită la cabinet „textul integral al proiectului pe cale de a fi semnat” și să aștepte. El nu a mers la Londra.

Articles of Agreement for a Treaty Between Great Britain and Ireland au fost semnate la 6 decembrie 1921, la scurt timp după ora 2 dimineața, în Cabinet Room de la 10 Downing Street. Decizia irlandeză se luase cu o zi înainte, la 22 Hans Place, la 11:15. Pentru britanici au semnat Lloyd George, Austen Chamberlain, Birkenhead, Winston Churchill, Laming Worthington-Evans, Hamar Greenwood și Gordon Hewart; pentru irlandezi, Arthur Griffith (Art Ó Griobhtha), Michael Collins (Micheál Ó Coileáin), Robert Barton, Eamonn Duggan și George Gavan Duffy. Lloyd George a amenințat, în ultimul ceas, cu „război teribil și imediat” dacă nu se semnează pe loc. Barton și Gavan Duffy au notat că alternativa era reluarea războiului în trei ore, fără consultarea Dáilului.

Articolul 1 dă Irlandei statutul constituțional al Canadei, Australiei, Noii Zeelande și Uniunii Sud-Africane, cu Parlament și Executiv responsabil, sub numele Irish Free State. Articolul 2 aliniază raportul cu Coroana și Parlamentul imperial la uzul canadian. Articolul 4 e jurământul: credință Constituției Statului Liber și fidelitate Regelui George al V-lea, „în virtutea cetățeniei comune”. Articolul 5 preia o parte proporțională din datoria publică britanică și din pensiile de război. Articolele 6–7 lasă apărarea maritimă forțelor imperiale până la o conferință de după cinci ani și rezervă, în timp de pace, porturile din anexă — Berehaven, Queenstown, Belfast Lough, Lough Swilly — plus depozite de combustibil la Haulbowline și Rathmullen.

Articolele 11–12 îngheață puterea Statului Liber asupra Irlandei de Nord o lună de la legea britanică de ratificare; dacă ambele Camere din Belfast prezintă o adresă Regelui, Nordul iese, iar o comisie de trei (Dublin, Belfast, un președinte britanic) trasează frontiera „după voința locuitorilor, în măsura compatibilă cu condițiile economice și geografice”. Articolul 16 interzice dotarea unei religii. Articolul 17 cere un guvern provizoriu din membrii aleși în 1921 pentru Southern Ireland, care să accepte în scris instrumentul, cel mult doisprezece luni. Articolul 18 trimite textul Parlamentului britanic și unei „întâlniri” a membrilor aleși în House of Commons of Southern Ireland.

Cabinetul de la Dublin a recomandat tratatul cu 4 voturi la 3, pe 14 decembrie. Dáil l-a aprobat pe 7 ianuarie 1922, cu 64 la 57, după nouă zile de dezbateri publice; numai nouă pagini din 338 au atins partajul. De Valera a demisionat pe 9 ianuarie; Griffith l-a înlocuit, 60 la 58. Pe 14 ianuarie, „întâlnirea” cerută de articolul 18 a votat, fără anti-tratat, și l-a nominalizat pe Collins președinte al guvernului provizoriu. Constituția a devenit lege pe 6 decembrie 1922. Belfastul a exercitat opt-out-ul; comisia de frontieră a rămas fără reprezentant nord-irlandez.

Sciziunea asupra jurământului și a statutului de dominion, nu asupra unui republici de 32 de comitate, a deschis Războiul Civil irlandez, câștigat de tabăra pro-tratat. Collins, fotografiat în 1921 de agenția Meurisse, a semnat un instrument care, a spus el mai târziu, dădea libertatea de a obține libertatea.

Surse: Anglo-Irish Treaty; Documents on Irish Foreign Policy, Articles of Agreement, 6 December 1921.