La Londra, Robert Stewart, viconte Castlereagh, secretar de stat pentru Afaceri Externe, și Hendrik Fagel, ambasador extraordinar al prințului suveran al Țărilor de Jos Unite, semnează convenția asupra coloniilor olandeze cucerite în războiul napoleonian. Data instrumentului este 13 august 1814. Actul nu este Tratatul de la Paris din 30 mai 1814 și nu este convenția anglo-olandeză din 1824.

Preambulul pune Țările de Jos, restabilite sub Casa de Orange, față de prietenia regelui britanic față de familia de Orange și națiunea olandeză. Puterile depline, recunoscute în formă, deschid nouă articole plus trei articole adiționale, cu aceeași forță ca textul principal.

Articolul I restituie, într-un termen de fixat, coloniile, factoriile și așezările pe care Olanda le stăpânea la 1 ianuarie 1803, în mările și pe continentele Americii, Africii și Asiei, cu excepția Capului Bunei Speranțe și a așezărilor Demerara, Essequibo și Berbice, rezervate unei convenții suplimentare, cu trimitere la articolele 6 și 9 ale păcii cu Franța din 30 mai. Articolul II cedează insula Banca, în mările Răsăritului, în schimbul Cochinului și al dependențelor de pe Malabar. Articolul III predă locurile și fortificațiile în starea din ziua semnării.

Articolul IV garantează supușilor prințului suveran, în India britanică, înlesnirile națiunii celei mai favorizate; în așezările restituite acolo, olandezii nu ridică fortificații și țin doar trupe de poliție. Articolul V predă coloniile din America în trei luni de la ratificare, iar pe cele de dincolo de Cap în șase luni. Articolul VI îngroapă disensiunile: nimeni, în țările restituite sau cedate, nu este urmărit pentru opinii politice sau pentru atașament față de un guvern care a încetat, în afară de datorii față de particulari sau fapte posterioare tratatului. Articolul VII dă locuitorilor șase ani, de la schimbul ratificărilor, să-și vândă bunurile și să se retragă unde vor.

Articolul VIII amintește decretul olandez din 15 iunie 1814, care oprește echiparea corăbiilor de sclavi în porturile Țărilor de Jos și la fortificațiile de pe Guinea, și îl completează: prințul suveran se angajează să interzică supușilor, prin cele mai solemne legi, orice parte la acest trafic. Articolul IX cere ratificarea la Londra în trei săptămâni, sau mai devreme dacă se poate.

Primul articol adițional leagă apărarea provinciilor belgiene, unite cu Olanda, de articolul 9 al Tratatului de la Paris. Marea Britanie plătește un milion de lire sterline Suediei, avansează două milioane — pe lângă o sumă egală a prințului suveran — pentru fortificațiile Țărilor de Jos, și suportă, deopotrivă cu Olanda, cheltuieli de până la trei milioane pentru așezarea finală a Țărilor de Jos sub Casa de Orange. În schimb, Capul, Demerara, Essequibo și Berbice trec în suveranitate britanică, cu dreptul proprietarilor olandezi de a face comerț cu Europa, sub o convenție ulterioară, și cu dreptul corăbiilor olandeze de a se reîmprospăta la Cap, la aceleași taxe ca britanicii.

Al doilea articol adițional cedează micul district Bernagore, lângă Calcutta, necesar liniștii orașului, contra unei rente anuale pe care comisari ai celor două guvernări o vor socoti după veniturile obișnuite ale administrației olandeze. Al treilea articol dă articolelor adiționale aceeași putere ca textului semnat în aceeași zi.

Semnăturile, cu sigiliile de arme, sunt „CASTLEREAGH” și „H. FAGEL”. Originalul este încheiat la Londra; ratificările se schimbă tot acolo, în termenul articolului IX.

Imagine: Lord Castlereagh, gravură de H. Meyer după Thomas Lawrence, desen W. Evans, 1814; domeniu public, Library of Congress / Wikimedia Commons. Decupată la 16:9.

Sursă consultată: Anglo-Dutch Treaty of 1814. Textul tratatului: Convention between Great Britain and the United Netherlands, Londra, 13 august 1814.