La Washington, Statele Unite ale Americii și Majestatea Sa britanică încheie la 11 ianuarie 1909 un tratat privitor la apele de frontieră și la chestiunile ivite între Statele Unite și Dominionul Canadei. Plenipotențiari sunt Elihu Root, secretar de stat al Statelor Unite, și James Bryce, ambasador extraordinar și plenipotențiar la Washington. Părțile vor să prevină disputele privind folosirea apelor de frontieră, să închidă chestiunile pendinte de-a lungul frontierei comune și să pună la cale soluționarea celor care vor apărea ulterior.

Articolul preliminar definește apele de frontieră ca apele, de la malul principal la malul principal, ale lacurilor, râurilor și căilor de apă de legătură de-a lungul cărora trece frontiera internațională, inclusiv golfuri, brațe și intrări, dar fără afluenții care se varsă în acestea pe canale naturale, fără apele care curg din ele și fără râurile care traversează frontiera. Articolul I păstrează navigația apelor de frontieră navigabile liberă și deschisă, în scop de comerț, locuitorilor și navelor ambelor țări, în condiții egale. Același drept se întinde asupra apelor Lacului Michigan și asupra canalelor care leagă ape de frontieră. Regulile și taxele de canal se aplică deopotrivă cetățenilor și navelor ambelor părți.

Articolul II rezervă fiecărei părți, pe partea sa de frontieră, jurisdicția exclusivă asupra folosirii și deturnării apelor care ar curge peste linie sau în ape de frontieră. O tulburare sau o deturnare care produce o vătămare pe cealaltă parte dă dreptul la aceleași căi de atac ca și cum vătămarea s-ar fi produs în țara deturnării; dispoziția nu acoperă cazurile deja existente sau cele prevăzute prin acord special. Niciuna dintre părți nu renunță la dreptul de a se opune unei tulburări de pe cealaltă parte care ar provoca o vătămare materială intereselor de navigație de pe partea sa.

Articolul III interzice, în afara folosirilor, obstacolelor și deturnărilor deja îngăduite sau prevăzute prin acord special, alte folosiri, obstacole sau deturnări ale apelor de frontieră care afectează nivelul sau debitul natural pe cealaltă parte, decât cu autoritatea Statelor Unite sau a Dominionului Canadei și cu încuviințarea Comisiei Mixte Internaționale. Lucrările guvernamentale de pe propria parte a liniei, pentru canale, diguri de larg, porturi și navigație, rămân îngăduite dacă nu afectează în mod material nivelul sau debitul de pe cealaltă parte; la fel folosirea obișnuită pentru scopuri casnice și sanitare. Articolul IV cere încuviințarea comisiei pentru baraje sau lucrări de protecție pe apele care curg din apele de frontieră, dacă ridică nivelul natural pe cealaltă parte. Apele de frontieră și apele care traversează frontiera nu vor fi poluate, pe niciuna dintre părți, până la vătămarea sănătății sau a bunurilor de pe cealaltă parte.

Articolul V limitează deturnarea apelor râului Niagara deasupra cascadelor, astfel încât nivelul Lacului Erie și debitul să nu fie afectate în mod apreciabil. Statele Unite pot îngădui, în statul New York, o deturnare zilnică de cel mult 20.000 de picioare cubice pe secundă pentru energie; Regatul Unit, prin Dominionul Canadei sau provincia Ontario, cel mult 36.000 de picioare cubice pe secundă. Interdicțiile nu se aplică deturnărilor sanitare, casnice sau pentru canale de navigație. Articolul VI tratează râurile St. Mary și Milk, cu afluenții din Montana, Alberta și Saskatchewan, ca un singur curs pentru irigații și energie, cu împărțire egală; în sezonul de irigații, între 1 aprilie și 31 octombrie, Statele Unite au o alocare prioritară de 500 de picioare cubice pe secundă din Milk, iar Canada aceeași cantitate din St. Mary, fiecare în limita a trei sferturi din debitul natural. Canalul Milk din Canada poate fi folosit de Statele Unite pentru apele deturnate din St. Mary. Măsurarea se face în comun, sub îndrumarea comisiei.

Articolul VII înființează Comisia Mixtă Internațională, cu șase comisari: trei numiți de președintele Statelor Unite și trei de Majestatea Sa, la recomandarea guvernatorului în consiliu al Dominionului Canadei. Articolul VIII dă comisiei competența asupra cazurilor de folosire, obstacol sau deturnare care cer încuviințarea ei. Părțile au, fiecare pe partea sa, drepturi egale și similare asupra apelor de frontieră. Ordinea de prioritate este: (1) scopuri casnice și sanitare; (2) navigație, inclusiv canalele de navigație; (3) energie și irigații. Folosirile existente nu sunt tulburate. Majoritatea comisarilor poate da o hotărâre; la paritate, fiecare parte raportează propriului guvern.

Articolul IX permite oricăruia dintre cele două guverne să trimită comisiei, spre examinare și raport, alte chestiuni de pe frontiera comună; rapoartele nu sunt hotărâri și nu au caracter de sentință arbitrală. Articolul X permite, cu consimțământul ambelor părți — în Statele Unite cu avizul și consimțământul Senatului, iar pentru Majestatea Sa cu consimțământul guvernatorului general în consiliu —, trimiterea unor chestiuni spre hotărâre. Dacă comisia este egal împărțită, chestiunea trece la un superarbitru ales după paragrafele 4–6 ale articolului XLV din Convenția de la Haga pentru soluționarea pașnică a diferendelor internaționale. Articolul XI depune originalele duplicate la secretarul de stat al Statelor Unite și la guvernatorul general al Dominionului Canadei. Articolul XII cere comisiei să se întrunească și să se organizeze la Washington; cheltuielile comune se plătesc în părți egale.

Articolul XIII înțelege prin acorduri speciale nu doar înțelegeri directe, ci și aranjamente reciproce exprimate prin legislație concurentă sau reciprocă a Congresului și a Parlamentului Dominionului. Articolul XIV prevede ratificarea de către președintele Statelor Unite, cu avizul și consimțământul Senatului, și de către Majestatea Sa britanică; tratatul intră în vigoare la data schimbului ratificărilor, la Washington, rămâne în vigoare cinci ani de la acea dată și apoi până la denunțare cu un preaviz scris de douăsprezece luni. Actul este semnat în duplicat, cu sigilii, de Elihu Root și James Bryce. Textul nu este tratatul ulterior privind deturnarea Niagara.

Imagine: Elihu Root, secretar de stat al Statelor Unite; George Prince, 1902; domeniu public, Wikimedia Commons. Decupată la 16:9. Portret din 1902, nu semnarea.

Sursă consultată: Boundary Waters Treaty of 1909. Textul tratatului: Treaty Relating to Boundary Waters, Washington, 11 January 1909.