Tratatul Atlanticului de Nord, numit și Tratatul de la Washington, este temeiul juridic al NATO. Textul oficial, publicat de Alianță, reafirmă Carta Națiunilor Unite și hotărârea de a apăra „libertatea, moștenirea comună și civilizația popoarelor lor, întemeiate pe principiile democrației, libertății individuale și statului de drept”. A fost conceput după lovitura de stat din Cehoslovacia și blocada Berlinului. Primele schițe, inspirate din Tratatul de la Rio și din Tratatul de la Bruxelles, au venit de la diplomații americani John D. Hickerson și Theodore Achilles.

Cei Cinci din Pactul de la Bruxelles — Franța, Belgia, Țările de Jos, Luxemburg și Regatul Unit — au acceptat proiectul american la Londra, pe 14–15 martie 1949, fără modificări. În aceeași zi, împreună cu Statele Unite și Canada, i-au invitat pe Norvegia, Danemarca, Islanda, Portugalia și Italia. Au rămas doisprezece semnatari fondatori.

La 4 aprilie 1949, la Washington, au semnat, printre alții, Dean Acheson pentru Statele Unite, Ernest Bevin pentru Regatul Unit, Robert Schuman pentru Franța, Lester B. Pearson pentru Canada, Paul-Henri Spaak pentru Belgia, Carlo Sforza pentru Italia și Dirk Stikker pentru Țările de Jos. Depozitar este guvernul american. Textele englez și francez au forță egală. Tratatul a intrat în vigoare pe 24 august 1949, după ratificarea majorității, inclusiv a Belgiei, Canadei, Franței, Luxemburgului, Țărilor de Jos, Regatului Unit și Statelor Unite.

Articolul 5, inima pactului, prevede că un atac armat împotriva unuia sau mai multora în Europa sau America de Nord „va fi considerat un atac împotriva tuturor”. Fiecare parte, invocând articolul 51 din Carta ONU, acordă asistență „prin luarea de îndată, individual și de comun acord cu celelalte Părți, a acțiunii pe care o va considera necesară, inclusiv folosirea forței armate”. Măsurile se raportează Consiliului de Securitate. Articolul a fost invocat o singură dată, după atacurile din 11 septembrie 2001 asupra Statelor Unite.

Articolul 4 cere consultări când integritatea teritorială, independența politică sau securitatea vreunei părți este amenințată. Articolul 6 delimitează zona: teritoriile din Europa și America de Nord, Turcia, insulele din Atlanticul de Nord la nord de Tropicul Racului, forțele, navele și aeronavele din acea zonă; clauza privind departamentele algeriene ale Franței a devenit inaplicabilă din 3 iulie 1962. Articolul 9 instituie Consiliul Atlanticului de Nord și un comitet de apărare.

Articolul 10 permite invitarea, prin unanimitate, a oricărui alt stat european capabil să contribuie la securitatea zonei. Grecia și Turcia au aderat în 1952, Republica Federală Germania în 1955, Spania în 1982. După 1999 au urmat, printre altele, Polonia, Ungaria, România (2004), apoi Finlanda (2023) și Suedia (2024). Articolul 13 permite denunțarea după douăzeci de ani, cu un preaviz de un an.

Alianța a fost gândită ca răspuns colectiv la o agresiune sovietică în Europa de Vest. Clauza de apărare reciprocă nu a fost invocată în Războiul Rece. Acheson a certificat, în aceeași zi, copia autentică a actului depus în arhivele Departamentului de Stat.

Surse: Tratatul Atlanticului de Nord; NATO, The North Atlantic Treaty.