Pe 13 decembrie 1921, la Washington, Statele Unite, Imperiul Britanic, Franța și Japonia semnează tratatul privitor la posesiunile și dominioanele insulare din regiunea Oceanului Pacific. Plenipotențiarii americani sunt Charles Evans Hughes, Henry Cabot Lodge, Oscar W. Underwood și Elihu Root. Pentru Imperiul Britanic semnează Arthur James Balfour, baronul Lee de Fareham și Auckland Campbell Geddes, alături de delegații Canadei, Australiei, Noii Zeelande, Africii de Sud și Indiei. Franța este reprezentată de René Viviani, Albert Sarraut și Jules Jusserand; Japonia, de baronul Tomosaburō Katō, baronul Kijūrō Shidehara, prințul Iesato Tokugawa și Masanao Hanihara.

Preambulul declară scopul: păstrarea păcii generale și menținerea drepturilor părților asupra posesiunilor și dominioanelor insulare din Pacific. Textele autentice sunt franceza și engleza. Originalul rămâne în arhivele guvernului Statelor Unite, care transmite copii certificate celorlalte puteri semnatare.

Articolul I angajează părțile să-și respecte reciproc drepturile asupra acestor posesiuni și dominioane. Dacă între ele apare o controversă izvorâtă dintr-o chestiune privitoare la Pacific, care implică aceste drepturi, nu este soluționată prin diplomație și riscă să tulbure acordul dintre ele, celelalte părți sunt invitate la o conferință comună, căreia i se supune întregul subiect spre examinare și soluționare.

Articolul II prevede că, dacă aceste drepturi sunt amenințate de acțiunea agresivă a unei alte puteri, părțile comunică unele cu altele deplin și deschis, ca să ajungă la o înțelegere asupra măsurilor celor mai eficace, luate împreună sau separat, potrivit situației. Articolul III fixează durata: zece ani de la intrarea în vigoare, apoi tratatul continuă, cu dreptul oricărei părți de a-l denunța cu un preaviz de douăsprezece luni.

Articolul IV cere ratificarea cât mai curând, după metodele constituționale ale fiecărei părți, și prevede că tratatul intră în vigoare la depunerea ratificărilor, care are loc la Washington. În acel moment încetează acordul dintre Marea Britanie și Japonia încheiat la Londra pe 13 iulie 1911. Guvernul american transmite tuturor semnatarelor o copie certificată a procesului-verbal al depunerii. Depunerea s-a făcut ulterior, pe 17 august 1923; Statele Unite l-au proclamat pe 21 august 1923.

O declarație suplimentară, semnată tot atunci, precizează două înțelegeri. Tratatul se aplică insulelor sub mandat din Pacific, fără ca aceasta să însemne consimțământul Statelor Unite la mandate și fără a împiedica acorduri ulterioare cu puterile mandatare. Controversele din al doilea paragraf al articolului I nu cuprind chestiunile care, după dreptul internațional, țin exclusiv de jurisdicția internă a fiecărei puteri.

Nu este Tratatul naval al celor Cinci Puteri, semnat la Washington pe 6 februarie 1922, și nu este Tratatul celor Nouă Puteri privitor la China, semnat tot atunci. Nu este Alianța anglo-japoneză din 1902, căreia articolul IV îi pune capăt abia la depunerea ratificărilor, prin încetarea reînnoirii din 1911.

Imagine: Corespondenți privind Tratatul celor Patru Puteri, Washington, 13 decembrie 1921; National Photo Company Collection; domeniu public, Wikimedia Commons. Decupată la 16:9.

Sursă consultată: Four-Power Treaty. Textul tratatului: Tratat între Statele Unite, Imperiul Britanic, Franța și Japonia, Washington, 13 decembrie 1921.