La 14 septembrie 1829, în Adrianopol, plenipotențiarii Rusiei — conții Aleksei Orlov și Fiodor Palen — și cei ai Porții — Mehmed Sadık Efendi și Abdülkadir Bey — au încheiat pacea care punea capăt războiului ruso-otoman din 1828–1829. Actul, în șaisprezece articole, a fost semnat în numele țarului Nicolae I și al sultanului Mahmud al II-lea, după ce armata rusă ajunsese în Rumelia și ocupase însuși orașul tratatului.

Granița europeană revenea pe Prut până la vărsarea în Dunăre, apoi urma fluviul până la gura Sfântul Gheorghe. Insulele deltei treceau Rusiei; malul drept rămânea otoman, dar trebuia să rămână nelocuit pe o fâșie de două ceasuri de mers de la apă. Navele comerciale ale ambelor părți puteau urca Dunărea; vasele de război rusești nu treceau însă în sus de confluența cu Prutul. Pentru Țara Românească, hotarul cu Imperiul Otoman se așeza pe talvegul fluviului, iar raialele Turnu, Giurgiu și Brăila reveneau principatului.

Moldova și Țara Românească rămâneau sub suzeranitatea nominală a sultanului, cu tribut și învestitură, dar tratatul le recunoștea libertatea cultului, un guvernământ propriu și dreptul la comerț; un act separat, cu aceeași putere ca pacea, detalia aceste garanții, pe care Rusia și le asuma ca protectoare. Trupele rusești urmau să stea în principate până la plata unei despăgubiri de război. Manualul britanic The History of the Eastern Question, pregătit de Foreign Office pentru conferința din 1919, rezumă urmarea: principi aleși de adunări, pe viață, și un protectorat rusesc care reducea Portea la tribut și formulă.

În Asia, sultanul recunoștea stăpânirea rusă asupra Georgiei — cu Imereti, Mingrelia și Guria — și asupra hanatelor Erevan și Nahicevan, cedate țarului de Persia prin Tratatul de la Turkmenchay din 1828. Cetățile Ahalkalaki și Ahălțih rămâneau la nord de noua linie; Anapa și Poti, pe țărmul caucazian, treceau Rusiei. Strâmtorile Bosfor și Dardanele se deschideau navelor comerciale rusești și, pe același temei, vaselor tuturor puterilor aflate în pace cu Poarta. Chestiunea militară a strâmtorilor a rămas însă deschisă până la Tratatul de la Hünkâr İskelesi, din 1833.

Articolul despre Serbia obliga Poarta să aplice, fără amânare, actul separat de la Akkerman și să înapoieze cele șase ținuturi luate sârbilor. În privința Greciei, sultanul adera la Tratatul de la Londra din 6 iulie 1827, încheiat de Rusia, Marea Britanie și Franța, și la măsurile din martie 1829; independența, sau autonomia sub suzeranitate, urma să se negocieze cu cele trei puteri protectoare. Frontierele noului stat elen s-au trasat ulterior, nu prin textul de la Adrianopol.

Pacea a slăbit controlul otoman asupra Principatelor și a dat Rusiei gurile Dunării și o poziție comercială la Marea Neagră, fără să rezolve, pe fond, chestiunea orientală. Despăgubirea uriașă a fost mai târziu tăiată, iar ocuparea rusă a principatelor s-a încheiat când Poarta a plătit. Ceea ce a rămas, pentru Dunăre și pentru Țările Române, a fost mutarea raialelor și a liniei de frontieră pe fluviu — un fapt de hartă, nu un monument de victorie.

Sursă consultată: Tratatul de pace de la Adrianopol (1829). Lucrare de istorie: The History of the Eastern Question.