La 9 octombrie 1874, la Berna, plenipotențiarii Germaniei, Austro-Ungariei, Belgiei, Danemarcei, Egiptului, Spaniei, Statelor Unite, Marii Britanii, Greciei, Italiei, Luxemburgului, Norvegiei, Țărilor de Jos, Portugaliei, României, Rusiei, Serbiei, Suediei, Elveției și Turciei au semnat Tratatul privind formarea unei Uniuni Poștale Generale. Nu e Convenția de la Berna din 1886 asupra dreptului de autor și nu e Constituția UPU din 1964. Franța, cu protocolul deschis, semnează abia la 3 mai 1875, cu rezerve: poate intra în vigoare pentru ea până la 1 ianuarie 1876; tranzitul terestru se plătește pe ruta reală; tarifele din octombrie nu se schimbă decât cu vot unanim.

Congresul, cerut de Heinrich von Stephan după războiul din 1870–1871 și convocat de Elveția la 15 septembrie, s-a ținut în Rathaus zum Äusseren Stand, sub președinția lui Eugène Borel. Articolul 1 face din țările contractante, sub titlul Uniunea Poștală Generală, un singur teritoriu poștal pentru schimbul reciproce al corespondenței. Articolul 2 cuprinde scrisori, cărți poștale, cărți, ziare și alte imprimate, mostre de marfă și acte legale sau comerciale, plus tranzitul către țări din afară când trece prin cel puțin două părți contractante.

Articolul 3 fixează tariful general la 25 de centime pentru o scrisoare simplă preplătită, cu marjă națională între 20 și 32; 15 grame fac o unitate; neplata se taxează dublu în țara de destinație; cartea poștală e obligatoriu preplătită, la jumătate. Peste 300 de mile marine în cuprinsul Uniunii se poate adăuga un supliment de cel mult jumătate din tariful general. Articolul 4 pune 7 centime pe pachetul simplu de imprimate, mostre și acte (5–11, 50 de grame), cu plafon 250 de grame la mostre și 1.000 la rest. Articolul 5 înregistrează, cu despăgubire de 50 de franci la pierdere, afară de forță majoră, dacă se cere în termen de un an.

Articolul 9 lasă fiecărei administrații sumele pe care le încasează; între ele nu se țin conturi pe acest cap. Articolul 10 garantează dreptul de tranzit pe tot teritoriul Uniunii, pe rutele cele mai rapide: 2 franci pe kilogram la scrisori și 25 de centime la articolele din articolul 4, dublu peste 750 de kilometri pe teritoriul unei singure administrații; pe mare, peste 300 de mile, până la 6,50 franci și 50 de centime. Poșta Indiei și mails-urile pe calea ferată New York–San Francisco rămân în aranjamente speciale. Articolul 15 înființează Biroul Internațional al Uniunii, sub supravegherea unei administrații alese de Congres, cu cheltuielile împărțite. Articolul 16 duce neînțelegerile la arbitraj. Articolul 18 cere un congres de plenipotențiari cel puțin o dată la trei ani, un vot pe țară; următoarea întâlnire e la Paris, în 1877.

Articolul 19 pune tratatul în vigoare la 1 iulie 1875, pe trei ani, apoi nelimitat, cu denunțare cu un an înainte. Ratificările se schimbă la Berna, cel târziu cu trei luni înainte; procesul-verbal din 3 mai 1875 le include pe cele americane. Convenția de la 1 iunie 1878, care schimbă numele în Uniunea Poștală Universală, îl înlocuiește. Nu e ITU din 1865 și nu e Comisia Rinului din 1815, deși e printre cele mai vechi organizații între state.

Congresul poștal internațional de la Berna, litografie de epocă. Imagine: Wikimedia Commons, domeniu public.

Pentru context: Treaty of Bern. Textul: General Postal Union; October 9, 1874.