Lorzii Congregației voiau pe francezi afară din Scoția și reforma bisericii. Regenta era Maria de Guise; fiica ei, Maria Stuart, de șaptesprezece ani, era soția lui Francisc al II-lea. Căpetenia lorzilor, ducele de Châtellerault, fost regent, e numit în text „a doua persoană”, adică moștenitor după Maria. Ambasadorul Nicholas Throckmorton a îndemnat-o pe Elisabeta I să-i sprijine: Irlanda, o alianță stabilă, tăierea vechii legături cu Franța. Flota lui William Winter era deja în Firth of Forth.

La Berwick-upon-Tweed, Thomas Howard, duce de Norfolk, earl marshal și locotenent al reginei în nord, a vorbit pentru Anglia. Pentru Scoția: James Stewart (viitorul conte de Moray), Patrick lord Ruthven, Sir John Maxwell de Terregles, William Maitland cel tânăr de Lethington, John Wishart de Pitarrow și Henry Balnaves de Halhill, în numele lui Châtellerault și al celorlalți lorzi. Tratatul s-a încheiat la 27 februarie 1560 — în text, 27 februarie 1559, căci anul începea la 25 martie.

Elisabeta primește Scoția în ocrotire, pe durata căsătoriei Mariei cu regele francez și un an după, ca să o ferească de cucerire. Trimite, cu toată graba, oaste de cal și de picior, artilerie și muniție, pe mare și pe uscat, până când francezii sunt scoși cu totul. Nu se înțelege cu Franța fără ca Scoția să rămână slobodă. Forturile luate de la francezi se dărâmă îndată de scoțieni sau se predau ducelui. Englezii nu fortifică pe pământ scoțian fără sfatul stărilor. Lorzii ajută oastea cu oameni, hrană și tot ce țin.

Dușmanii Angliei sunt dușmanii amândurora. Scoția nu se unește cu coroana Franței altfel decât prin căsătoria Mariei, după legile țării. Dacă francezii năvălesc în Anglia, scoțienii dau cel puțin două sute de călăreți și o mie de pedeștri, pe cheltuiala Elisabetei; la nord de Tyne sau asupra Berwickului, vin cu toată puterea treizeci de zile. Contele de Argyll ajută stăpânirea engleză în nordul Irlandei. Ostatici, fii de conți și baroni, stau în Anglia pe durata căsătoriei și un an după: Claud Hamilton (paisprezece ani), Alexander Campbell, Robert Douglas, James Cunningham, George Graham (cinci ani), Archibald Ruthven (paisprezece). La Newcastle, pe 10 aprilie 1560.

Textul spune limpede că nu se retrage ascultarea cuvenită Mariei sau soțului ei, câtă vreme Franța nu răstoarnă libertățile vechi. John Knox a pus tot contractul în Istoria Reformei, ca urmașii să judece dacă lorzii și-au călcat datoria. Michael Lynch l-a numit un document uluitor, care pomenește multe, dar nu religia. Maria de Guise a scris fraților Guise, pe 27 martie, că n-a văzut articole mai rușinoase.

Oastea lui Baron Grey de Wilton a ieșit din Berwick, a tăbărât pe 27 martie la Halidon Hill și s-a întâlnit cu scoțienii pe 31, la Aitchison's Haven. Asediul Leithului a ținut până în iulie, după moartea Mariei de Guise și Tratatul de la Edinburgh: fortificațiile franceze de la Leith, Dunbar și Eyemouth cad, francezii și englezii pleacă acasă. Treizeci de lorzi au pecetluit Berwickul în tabăra din fața Leithului, la 10 mai 1560. Parlamentul Reformei din august a ratificat; Maitland a lăudat bunăvoința Elisabetei.

William Ferguson a spus mai târziu că istoricii au umflat însemnătatea: oastea n-a fost primită peste tot și n-a luat Leith cu asalt. Cecil scria pe 22 martie că bravura franceză se va răci, căci acasă au destulă treabă cu religia și cu guvernarea. Richard Maitland, încă din 20 ianuarie, nota că starea Franței nu e atât de liniștită pe cât se crede, iar Imperiul cere Metz, Toul și Verdun. Flota și armata au venit totuși; vechea alianță s-a rupt pe teren.

Surse: Treaty of Berwick (1560); Wikisource, Treaty of Berwick.