Negocierile de la Brest-Litovsk au început pe 22 decembrie 1917, la o săptămână după armistițiul de pe Frontul de Est. Delegația sovietică a fost condusă mai întâi de Adolf Ioffe, apoi de Lev Troțki. De cealaltă parte au stat Richard von Kühlmann și Max Hoffmann pentru Germania, Ottokar Czernin pentru Austro-Ungaria, Talaat Pașa pentru Imperiul Otoman și reprezentanții Bulgariei. Orașul, ars în 1915, găzduia tratativele în fortăreață.

Bolșevicii cereau „pace fără anexări și despăgubiri”. Puterile Centrale au acceptat principiul doar dacă toate beligerantele, inclusiv Antanta, s-ar fi angajat la fel. Pe 27 decembrie Hoffmann a precizat că Polonia, Lituania și Curlanda, deja ocupate, urmau să se desprindă de Rusia în numele autodeterminării pe care sovieticii o invocau ei înșiși. Troțki a prelungit discuțiile, sperând o revoluție în Europa Centrală.

În noaptea de 8 spre 9 februarie 1918, Puterile Centrale au semnat un tratat separat cu Republica Populară Ucraineană. Pe 10 februarie Troțki a anunțat formula „nici război, nici pace”: Rusia părăsea masa, declara încetarea ostilităților și refuza să semneze. Hoffmann a reluat ofensiva pe 18 februarie. Trupele germane au ocupat largi porțiuni din Țările Baltice, Belarus și Ucraina; o flotă se apropia de Golful Finlandei. Lenin a impus semnarea, amenințând cu demisia. Troțki a părăsit Comisariatul Afacerilor Externe.

Grigori Sokolnikov a sosit cu mandatul de a semna ultimatumul fără a discuta termenii. La 3 martie 1918, la ora 17:50, Rusia sovietică a încheiat pacea separată cu Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Imperiul Otoman. Articolul 1 al actului, păstrat în traducerea Avalon, declară că starea de război a încetat. Articolul 3 scoate de sub suveranitatea rusă teritoriile de la vest de linia trasată pe harta anexată; soarta lor urma să fie hotărâtă de Germania și Austro-Ungaria „cu consimțământul locuitorilor”.

Articolul 4 cere evacuarea Anatoliei de Est și a districtelor Ardahan, Kars și Batum. Articolul 5 impune demobilizarea armatei ruse, inclusiv a unităților formate de noul guvern. Articolul 6 obligă Rusia să recunoască pacea cu Ucraina, să evacueze Estonia, Livonia, Finlanda și Insulele Åland și să înceteze propaganda împotriva acestor autorități. Articolul 9 renunță reciproc la despăgubiri pentru cheltuielile de război; un protocol suplimentar semnat la Berlin pe 27 august 1918 a cerut totuși Rusiei șase miliarde de mărci.

Rusia a pierdut controlul asupra Ucrainei, Poloniei, Belarusului, Lituaniei, Letoniei, Estoniei și a provinciei caucaziene Kars–Batumi. Teritoriile reprezentau 34% din populația fostului imperiu, 54% din terenul industrial, 89% din bazinul carbonifer și 26% din căile ferate. Germania plănuia state-client în Baltica; Wilhelm Karl de Urach și Adolf Friedrich de Mecklenburg-Schwerin au fost numiți nominal, dar nu au ajuns să domnească.

Ocupația a ținut peste un milion de soldați germani departe de Frontul de Vest. Ofensiva de primăvară din 1918 a eșuat. Armistițiul de la Compiègne din 11 noiembrie 1918 a anulat tratatul. Prin Rapallo, în 1922, Rusia sovietică și Germania au renunțat reciproc la pretenții teritoriale și financiare. Frontiera caucaziană a fost în mare măsură confirmată de Tratatul de la Kars din 1921.

Surse: Tratatul de la Brest-Litovsk; Avalon Project, Peace Treaty of Brest Litovsk.