După 1945, Franța a ocupat o zonă în Germania învinsă. Konrad Adenauer a făcut din apropierea de Paris o prioritate a Republicii Federale. Prima întâlnire cu Charles de Gaulle a fost la Colombey-les-Deux-Églises, în septembrie 1958. Comunitatea Economică Europeană exista deja, din 1957; pe 14 ianuarie, de Gaulle respinsese candidatura britanică. Conferința de la Palatul Élysée a ținut 21 și 22 ianuarie, cu Pompidou, Couve de Murville, miniștrii apărării, educației, familiei și tineretului.

Tratatul dintre Republica Franceză și Republica Federală Germania privind cooperarea franco-germană a fost semnat la 22 ianuarie 1963, în Salonul Murat. Semnături: de Gaulle, Pompidou, Couve de Murville, Adenauer și Gerhard Schröder, ministrul de externe federal. Declarația comună spune că reconcilierea închide o rivalitate seculară și că tineretul are un rol determinant pe drumul Europei unite. Textele francez și german sunt egal autentice.

Șefii de stat și de guvern trebuiau să se vadă, în principiu, cel puțin de două ori pe an. Miniștrii de externe, la trei luni, iar înalții funcționari, lunar, alternativ la Paris și Bonn. Miniștrii apărării și cei ai educației, tot la trei luni; șefii de stat-major, la două luni. Fiecare capitală își făcea o comisie interministerială, prezidată de un diplomat. Consultarea trebuia să vină înainte de orice decizie de politică externă: Comunitățile Europene, Est-Vest, NATO, Consiliul Europei, UEO, OCDE, ONU. Ajutorul pentru țările emergente și politicile agricole, energetice și de transport din Piața Comună urmau să fie comparate sistematic.

La apărare: armonizarea doctrinelor, institute de cercetare operațională, schimburi de cadre, programe comune de armament. La educație: limba celuilalt, echivalarea diplomelor, cercetare concertată. Pentru tineret, un organism cu consiliu autonom și un fond comun — din care a ieșit Oficiul Franco-German pentru Tineret. Tratatul se aplica și Landului Berlin, în afara clauzelor de apărare. Statele membre ale Comunităților trebuiau ținute la curent.

Bundestagul a ratificat, prin legea din 15 iunie, cu un preambul care leagă aplicarea de NATO sub conducere americană, de parteneriatul cu Statele Unite, de aderarea britanică la Comunități, de GATT și de reunificarea germană. Kennedy se plânsese ambasadorului de la Washington. De Gaulle i-a spus lui Alain Peyrefitte că germanii „se pun cu totul în slujba americanilor” și că trădează spiritul tratatului; în 1965, că fuseseră „cea mai mare speranță” și deveniseră „cea mai mare dezamăgire”.

Fotografia Bundesarchiv, CC BY-SA 3.0 DE, îi arată pe de Gaulle și Adenauer la masă, în ziua semnării. În 1987 a apărut brigada militară franco-germană. În ianuarie 2003, Adunarea Națională și Bundestag s-au reunit la Versailles. Tratatul de la Aachen, semnat tot pe 22 ianuarie, în 2019, a actualizat cadrul.

Actul a închis ostilitatea de după război printr-un calendar de ședințe, nu printr-o alianță în locul NATO. Preambulul de la Bonn a ținut Republica Federală pe linia atlantică pe care de Gaulle voia s-o slăbească.

Surse: Élysée Treaty; German History in Documents and Images, Franco-German Friendship (1963).