Al treilea război javanez de succesiune a pornit dintr-o curte slăbită. Pakubuwana al II-lea, după răscoala chineză, a cedat Companiei Olandeze a Indiilor de Est țărmul de nord al Javei și Madura; înainte de moartea din 1749 a predat restul sultanatului Mataram. Compania l-a instalat pe Pakubuwana al III-lea. Fratele defunctului, prințul Mangkubumi, nemulțumit de locul secund, s-a alăturat lui Raden Mas Said, stăpân la Sukowati. Trupele olandeze nu au oprit războiul.

Nicolaas Hartingh, guvernatorul Companiei pentru Java de Nord, a plecat din Semarang pe 10 septembrie 1754 și l-a întâlnit pe Mangkubumi pe 22. A doua zi, la masa restrânsă, au fost prințul Natakusuma, Tumenggung Ronggo, Hendrik Breton, căpitanul C. Donkel, secretarul Willem Fockens și tălmaciul Bastani. Hartingh nu credea că pot exista doi stăpâni într-un singur imperiu. Mangkubumi a amintit de sultanii din Cirebon. Compania a cerut să nu poarte titlul de Sunan; prințul a ținut la el, fiindcă poporul îl recunoscuse de cinci ani.

Memorandumul din 23 septembrie 1754 a tăiat nodul: Mangkubumi lua titlul de sultan și jumătate din imperiu. Țărmul de nord rămânea Companiei; jumătate din despăgubire și jumătate din moștenirile palatului treceau la noul sultan. Pe 4 noiembrie, Pakubuwana al III-lea a scris guvernatorului general Jacob Mossel că acceptă înțelegerea.

Tratatul s-a semnat la 13 februarie 1755, în satul Giyanti — azi Dusun Kerten, Jantiharjo, la sud-est de Karanganyar, Java Centrală — în javaneză și olandeză. Din partea Companiei au semnat N. Hartingh, W. van Ossenberch, J.J. Steenmulder, C. Donkel și W. Fockens. Jumătatea de răsărit, cu capitala la Surakarta, a rămas lui Pakubuwana al III-lea. Jumătatea de apus, cu capitala la Yogyakarta, a mers lui Mangkubumi, devenit sultan Hamengkubuwono I, Senapati Ingalaga Abdurrahman Sayyidin Panatagama Khalifatullah, cu moștenitor adipati Anom Bendoro Raden Mas Sundoro.

Articolele îl leagă pe sultan de Companie: cooperare între supuși, jurământ al dalemului și al regenților înainte de slujbă, numiri și destituiri doar cu învoirea olandeză. Sultanul nu mai revendică Madura și țărmul cedat la 18 mai 1746; primește o despăgubire anuală de zece mii. Promite ajutor lui Pakubuwana al III-lea, vânzarea produselor la prețuri fixe și respectarea tratatelor din 1705, 1733, 1743, 1746 și 1749.

Curtea noului sultan s-a așezat la Yogyakarta, aproape de Kotagede, unde este mormântul lui Senopati, întemeietorul Mataramului. Pacea nu a oprit armele: Raden Mas Said, zis Sambernyawa, a luptat până în 1757, când a primit o parte din răsăritul Mataramului și titlul Mangkunegara I. Studiul de țară al Bibliotecii Congresului numește Giyanti capătul războiului de succesiune și începutul împărțirii în Surakarta și Yogyakarta, cu Mangkunegaran tăiat din teritoriul de la Solo doi ani mai târziu.

Împărțirea a rămas în cronici javaneze, Babad Giyanti sau Babad Mangkubumen; cel mai cunoscut Babad Giyanti este atribuit, la începutul secolului al XIX-lea, lui Yasadipura cel Bătrân din Surakarta. Manuscrisul cu sigilii, păstrat la Biblioteca Națională a Indoneziei, arată textul ștampilat al acordului, nu o hartă modernă a Javei.

Surse: Treaty of Giyanti; Library of Congress Country Study, The Dutch on Java, 1619-1755.