La Westminster, comisarii lui Carol I și ai stărilor scoțiene încheie articolele păcii dintre Anglia și Scoția, care pune capăt războaielor episcopilor. Regele semnează așezământul de durată; data instrumentului este 10 august 1641. Actul nu este armistițiul de la Ripon din 26 octombrie 1640 și nu este tratatul londonez cu Spania din 1604.

Armata covenanților, după Newburn din 28 august 1640, ocupase Northumberland și Durham, cu 850 de lire pe zi, până la o pace finală. Comisia regală, sub Marele Sigiliu, dată la Westminster pe 23 noiembrie, în al șaisprezecelea an al domniei, împuternicește cel puțin zece pari — Bedford, Hertford, Essex, Salisbury, Warwick, Bristol, Holland, Berkshire, Wharton, Paget, Kimbolton, Brooke, Paulet, Howard of Escrick, Savile și Dunsmore — să trateze cu John, conte de Rothes, Charles, conte de Dunfermline, John, lord Loudoun, Patrick Hepburn de Waughton, William Douglas de Cavers, William Drummond de Riccarton, John Smith din Edinburgh, Alexander Wedderburn din Dundee, Hugh Kennedy din Ayr, Alexander Henderson și Archibald Johnston.

Prima cerere scoțiană, acceptată, cere publicarea în numele regelui a actelor parlamentului ținut la Edinburgh pe 2 iunie 1640, cu forță de lege, alături de cele din sesiunea imediat următoare. A doua lasă Castelul Edinburgh și celelalte cetăți ale regatului, cu sfatul stărilor, pentru apărarea țării. A treia eliberează, în Anglia și Irlanda, pe cei censurați pentru semnarea Covenantului național și oprește jurăminte contrare legilor scoțiene, cu excepția locuitorilor stabiliți acolo.

A cincea cerere restituie, reciproc, navele și mărfurile reținute; scoțienii vorbesc de circa optzeci de corăbii, iar 4.000 de lire sunt avansate pentru calafăt, pânze și parâmă. A șasea, pentru pierderile războiului, se așază la trei sute de mii de lire „ajutor frățesc”: optzeci de mii înainte de demobilizare, restul de două sute douăzeci de mii în două tranșe egale, la mijlocul verii 1642 și 1643, plătite în Camera Londrei, pe credința publică a parlamentului.

A șaptea cere rechemarea proclamațiilor și pamfletelor împotriva loialității scoțienilor, cu mulțumire publică în toate bisericile parohiale; ziua aleasă este marți 7 septembrie. A opta, pentru o pace durabilă, ridică garnizoanele de la Berwick și Carlisle odată cu retragerea armatei scoțiene de la Newcastle, iar lucrările de fortificație să decadă, fără a atinge dreptul asupra cetăților scoțiene.

Cererea de uniformitate ecleziastică între cele două regate este lăsată parlamentului englez, „la timpul potrivit”; presbiterianismul nu este impus Angliei și Irlandei. Un act de uitare îngroapă ostilitățile, dar exclude prelații scoțieni, pe contele de Traquair, pe Robert Spottiswood, pe John Hay și pe Walter Balcanquall, citați ca „incendiari” între rege și popor. Conservatori ai păcii, numiți de rege și de cele două parlamente, veghează între sesiuni.

Niciunul dintre cele trei regate nu declară război altuia fără consimțământul propriului parlament, cu înștiințare de trei luni. Războiul cu străinii, ligile, comerțul și naturalizarea sunt amânate la comisari ulteriori, ca să nu țină pacea. Armatele engleză, scoțiană și cea adunată în Irlanda se desființează odată cu ratificarea; până la sfârșitul lunii, forțele covenante părăsesc nordul Angliei.

Carol pleacă spre Edinburgh, unde vorbește stărilor pe 19 august. Pacea restabilește liniștea dintre cele două coroane, dar nu închide conflictul dintre rege și Parlamentul cel Lung, care izbucnește în 1642. Semnăturile de pe comisia engleză stau pe Marele Sigiliu; cele scoțiene, pe împuternicirea din Newcastle și Edinburgh, din 31 octombrie și 4 noiembrie 1640.

Imagine: Westminster Hall, gravură de Samuel Ireland, 1798; CC0, Yale Center for British Art / Wikimedia Commons. Decupată la 16:9.

Sursă consultată: Treaty of London (1641). Textul tratatului: Articles of the Treaty, Westminster, 7 august 1641.