La Palatul St James din Londra, pe 30 mai 1913, la amiază ora Greenwich (17 mai pe calendarul iulian), plenipotențiarii Greciei, Bulgariei, Muntenegrului și Serbiei, de o parte, și ai împăratului otoman, de cealaltă, au semnat tratatul de pace care închide Primul Război Balcanic. Actul are șapte articole plus clauza de ratificare. Martens notează că un schimb de ratificări nu pare să fi avut loc.

Nu au iscălit regii, ci solii. Pentru Grecia: Étienne Skouloudis, Jean Gennadius și Georges Streit. Pentru Bulgaria: Stoyan Danev și Mihail Madjarov. Pentru Muntenegru: Jean Popovitch și contele Louis Voinovitch. Pentru Serbia: Stoyan Novakovitch, André Nikolitch, Milenko Vesnitch și Ivan Pavlovitch. Pentru Poartă: Osman Nizamy Pașa, Batzaria Effendi și Ahmed Réchid Bey. Tratatul nu este cel de la Londra din 1839, nici tratatul secret din 1915, nici Pacea de la București din 10 august 1913, nici Tratatul de la Constantinopol din același an.

Articolul întâi proclamă, din ziua schimbului ratificărilor, pace și prietenie veșnică între împăratul otoman și suveranii aliați, urmașii, statele și supușii lor. Articolul al doilea: Poarta cedează aliaților tot teritoriul european de la apus de linia Enos (Marea Egee)–Midia (Marea Neagră), în afară de Albania; linia exactă o trasează o comisie internațională. Articolul al treilea lasă celor șase Mari Puteri (Germania, Austro-Ungaria, Franța, Marea Britanie, Italia, Rusia) delimitarea frontierelor Albaniei și toate celelalte chestiuni albaneze.

Articolul al patrulea cedează aliaților insula Creta și renunță la orice drept de suveranitate acolo. Articolul al cincilea încredințează acelorași șase puteri soarta celorlalte insule otomane din Egee și a peninsulei Muntele Athos. Articolul al șaselea trimite chestiunile financiare ale războiului și ale cesiunilor către comisia internațională întrunită la Paris. Articolul al șaptelea lasă prizonierii, jurisdicția, naționalitatea și comerțul unor convenții speciale. Ratificările urmau să se schimbe la Londra în cel mai scurt termen.

Conferința ambasadorilor se deschisese la Londra în decembrie 1912, după proclamarea independenței Albaniei pe 28 noiembrie. Armistițiul din 2 decembrie nu îi cuprinsese pe greci. La 23 ianuarie 1913, lovitura de palat de la Istanbul l-a scos pe Kâmil Pașa; Enver Pașa a retras delegația otomană de la conferință. Tratatul de pace s-a semnat, totuși, cu plenipotențiari otomani. Marile Puteri nu sunt părți la acest instrument: apar doar în articolele 3 și 5, ca arbitri.

Împărțirea Macedoniei între aliați nu stă în text. Serbia a refuzat împărțirea convenită cu Bulgaria în martie 1912. Pe 16 iunie 1913 a izbucnit al doilea război balcanic. Tratatul de la Londra din mai nu este acea pace de la București, nici Protocolul de la Florența din 17 decembrie 1913, nici Protocolul de la Corfu din 1914.

Imagine: Osman Nizami Pașa, Rechid Pașa și Salih Pașa, delegați otomani pe puntea vaporului Roumania, spre conferința de pace de la Londra, 1912; Agence Rol, BnF, domeniu public, Wikimedia Commons. Decupată la 16:9.

Sursă consultată: Treaty of London (1913). Textul tratatului: Martens: Traité de paix, Londres, 17/30 mai 1913.