După Mohács, nici Ferdinand de Habsburg, nici Ioan Zápolya nu au putut lua tot regatul. În 1536–37, Zápolya a ținut Transilvania și a ocupat Košice; ofensiva habsburgă s-a oprit la Tokaj, iar armata lui Hans Katzianer a fost bătută pe Drava de o forță otomană mai mică. Negocierile au început la sfârșitul lui 1537, la Sárospatak, apoi la Oradea. Pe Zápolya l-a vorbit mai ales Gheorghe Martinuzzi, călugăr paulin, episcop de Oradea și vistier, alături de arhiepiscopul de Kalocsa Ferenc Frangepán, episcopul de Transilvania Giovanni Statileo, episcopul de Vác István Brodarics, paznicul coroanei Péter Perényi și István Werbőczy.

Pace secretă, de succesiune și de alianță, în latină. Din partea lui Ferdinand a semnat generalul Leonhard von Fels, comandantul Ungariei de Nord. Din partea lui Carol al V-lea, arhiepiscopul de Lund Johannes von Weeze. Tratatul s-a semnat la 24 februarie 1538, la Oradea, pe atunci Nagyvárad, în comitatul Bihor. Originalul stă la Arhivele de Stat din Viena.

Cei doi regi și-au recunoscut stăpânirea pe pământul pe care îl țineau deja: răsăritul, cam două treimi, lui Ioan I; apusul, lui Ferdinand. La moartea lui Zápolya, fără fiu, tot regatul trecea Casei de Habsburg. Dacă i s-ar naște un moștenitor, Ferdinand îi dădea un principat în ținutul Spiš și împrejurimi. Meritul, pe hârtie, era reunificarea târzie. Scepticii au spus că unul cedează ce nu stăpânește, iar celălalt oferă un principat care nu există.

Tratatul a rămas tainic. Semnatarii se temeau de mânia sultanului Suleiman. Punctau pe Carol al V-lea; împăratul, abia în pace cu Franța, privea otomanii în Mediterana, nu pe Dunăre. În toamna lui 1538, ofensiva sultanului a speriat Ungaria, dar ținta a fost Petru Rareș: suzeranitate asupra Țării Românești și a Moldovei. Aliații habsburgi au trimis, cu întârziere, câteva mii de mercenari. Zápolya a tras concluzia și a călcat înțelegerea.

La începutul lui 1539, Ferdinand a cerut publicarea. Martinuzzi a refuzat și i-a oprit pe oamenii regelui să jure termenii. Werbőczy încă spera la unire și a protestat în sfat. Pe 2 martie 1539, la Székesfehérvár, Ioan, trecut de cincizeci de ani, s-a căsătorit cu Isabella, fiica mai tânără a lui Sigismund I al Poloniei. Dacă ar fi luat Oradea în serios, ar fi rămas necăsătorit. A calculat un fiu în numele căruia tratatul poate fi contestat.

Isabella a născut la Buda, pe 7 iulie 1540. Vestea l-a ajuns pe rege trei zile mai târziu, în tabăra de la Orăștie. A murit după aproape două săptămâni de agonie. Testamentul, transmite Wikipedia maghiară, i-a cerut lui Martinuzzi să nu țină articolele de la Oradea, ci să-l urce pe Ioan Sigismund. Dieta de la Buda l-a ales rege ca Ioan al II-lea. Aristocrați care țineau la tratat — Ferenc Frangepán, Péter Perényi, voievodul István Maylád — s-au uitat spre Viena.

Werbőczy a cerut recunoașterea sultanului. Apoi Hieronym Łaski, trimisul lui Ferdinand, a dezvăluit la Istanbul negocierile de la Oradea. Suleiman l-a arestat pe Łaski. În 1541, după asediul habsburg al Budei, ienicerii au ocupat cetatea pe 29 august. Sultanul i-a lăsat copilului, contra tributului de zece mii de forinți pe an, Transilvania și ținutul de la răsărit de Tisa. Din pacea secretă de la Oradea a ieșit, treptat, principatul transilvan, nu Ungaria reunită sub Habsburg.

Surse: Treaty of Nagyvárad; History of Transylvania, The Prelude to Transylvanian Statehood.