Tratatul de pace cu Italia, din 10 februarie 1947, a prevăzut un Teritoriu Liber Trieste, niciodată înființat deplin. Memorandumul de la Londra, din 5 octombrie 1954, a împărțit de facto zona: Zona A — orașul-port Trieste și o fâșie de coastă spre nord-vest — sub administrație italiană; Zona B — nord-vestul Istriei — sub administrație iugoslavă. Statutele speciale pentru minorități au rămas anexate memorandumului. Frontiera de uscat din articolul 21 al păcii din 1947 nu era trasată ca graniță de stat.

Tratatul pentru delimitarea frontierei, pentru partea neindicată ca atare în Tratatul de pace din 10 februarie 1947, a fost semnat la 10 noiembrie 1975, la Osimo, în provincia Ancona. Pentru Italia a semnat ministrul de externe Mariano Rumor; pentru Republica Socialistă Federativă Iugoslavia, secretarul federal Miloš Minić. Textul autentic e în franceză, în două originale. A intrat în vigoare pe 3 aprilie 1977, prin schimbul instrumentelor de ratificare la Belgrad, odată cu acordul de cooperare economică semnat în aceeași zi. Italia l-a înregistrat la ONU pe 9 iulie 1987 (UNTS 24848).

Articolul 1 descrie frontiera terestră în anexa I și o trasează pe harta din anexa II; la nepotrivire, textul e autentic. Articolul 2 face același lucru pentru Golful Trieste, anexele III–IV. Articolul 3 leagă cetățenia persoanelor care la 10 iunie 1940 erau italieni cu reședința în teritoriul din articolul 21, și a urmașilor născuți după acea dată, de legislația părții pe al cărei teritoriu locuiesc la intrarea în vigoare. Minoritatea italiană și cea iugoslavă au opțiunea de a se muta, pe baza schimbului de scrisori din anexa VI.

Articolul 4 obligă cele două guverne să negocieze, în două luni de la intrarea în vigoare, o despăgubire globală forfetară, echitabilă, pentru bunurile, drepturile și interesele persoanelor fizice și juridice italiene din partea iugoslavă a teritoriului din articolul 21, naționalizate sau confiscate după intrarea Armatei iugoslave. Articolul 5 amână pensii și asigurări sociale unui acord complementar. Articolul 6 trimite la acordul economic semnat simultan, pentru populațiile de frontieră.

Articolul 7 pune capăt, la data intrării în vigoare, Memorandumului de la Londra din 1954 și anexelor sale, în relațiile italo-iugoslave. Fiecare parte notifică în 30 de zile guvernul britanic, guvernul american și Consiliul de Securitate. Articolul 8 declară că, după expirarea Statutului special, fiecare parte păstrează măsurile interne deja luate și asigură, în dreptul intern, nivelul de protecție prevăzut acolo pentru grupurile etnice.

Negocierile s-au ținut pe canale ocolite; naționaliștii italieni au cerut urmărirea premierului și a ministrului pentru trădare, invocând articolul 241 din Codul penal. Slovenia, recunoscută în 1992, a declarat pe 31 iulie 1992 că recunoaște tratatul. Croația a acceptat, pe 25 iunie 1991, frontierele ca parte a Iugoslaviei. În 1994, guvernul Berlusconi a blocat aderarea Sloveniei la UE până când, în martie 1995, cabinetul Dini a retras cererea de despăgubiri suplimentare.

Surse: Treaty of Osimo; United Nations Treaty Series, No. 24848.