La 3 septembrie 1783, la Hôtel d'York de pe actuala rue Jacob din Paris, David Hartley, reprezentantul regelui George al III-lea, și plenipotențiarii americani John Adams, Benjamin Franklin și John Jay au semnat Tratatul definitiv de pace dintre Marea Britanie și Statele Unite. Primul articol recunoaște cele treisprezece foste colonii — de la New Hampshire până la Georgia, inclusiv Delaware — ca state libere, suverane și independente, iar Coroana britanică renunță, pentru sine și pentru urmași, la orice pretenție asupra guvernării și a teritoriului lor.

Negocierile începuseră la Paris în aprilie 1782, după căderea guvernului lui Frederick North, pe 20 martie, în urma înfrângerii britanice de la Yorktown. Articolele provizorii fuseseră parafate pe 30 noiembrie 1782. Ministrul francez de externe Vergennes, epuizat de război, propusese o pace în care Statele Unite rămâneau la est de Appalachi, iar la nord de Ohio s-ar fi păstrat un control britanic; spaniolii cereau, la rândul lor, să țină războiul până ar fi luat Gibraltarul. Delegația americană a socotit că poate obține mai mult vorbind direct cu Londra: John Jay a ocolit Franța și Spania, iar primul-ministru Lord Shelburne a acceptat, văzând în noua republică un partener comercial, nu o colonie de administrat.

Textul, păstrat de National Archives, trasează granițele până la mijlocul fluviului Mississippi, la sud până la paralela de 31 de grade, și deschide pescarilor americani Grand Banks, țărmurile Terranovei și Golful Sfântul Laurențiu. Fluviul Mississippi rămâne liber pentru supușii britanici și pentru cetățenii americani. Prizonierii de război urmau să fie eliberați, iar trupele britanice să se retragă „cu toată viteza convenabilă”, fără să distrugă sau să ducă cu ele sclavi ori alte bunuri ale locuitorilor americani.

Congresul Confederației se angaja doar să „recomande cu toată stăruința” legislaturilor statelor restituirea averilor confiscate de la supușii britanici loialiști. Nu era o obligație fermă, și Virginia, printre altele, a continuat să blocheze plata datoriilor către creditori britanici. Istoricii au notat că granițele erau, din punctul de vedere britanic, neobișnuit de generoase: Shelburne miza pe comerțul cu o republică în creștere, fără costuri de garnizoană. Vergennes a rezumat mai târziu: englezii cumpără pacea, nu o fac.

Congresul a ratificat tratatul la 14 ianuarie 1784, la Annapolis. Marea Britanie l-a ratificat la 9 aprilie 1784, iar instrumentele au fost schimbate la Paris pe 12 mai. În aceeași Pace de la Paris, Londra a încheiat acorduri separate cu Franța și Spania: Florida de Est și de Vest au trecut Spaniei, fără o graniță nordică limpede, iar Madridul a folosit ulterior controlul asupra fluviului ca să blocheze accesul american, împotriva articolului 8.

Doar articolul 1, recunoașterea Statelor Unite, mai este în vigoare. Geografia reală nu se potrivea cu harta: linia trasă spre vest de la Lake of the Woods nu intersecta Mississippiul, iar britanicii au ținut forturi în zona Marilor Lacuri până la Tratatul Jay din 1794, invocând nerespectarea clauzelor despre loialiști. Originalele, cu sigiliile lui Hartley, Adams, Franklin și Jay, se află la National Archives din Washington.

Sursă consultată: Tratatul de la Paris (1783). Textul actului: Treaty of Paris (1783).