La 30 martie 1856, la Congresul de la Paris, plenipotențiarii Rusiei, Franței, Marii Britanii, Imperiului Otoman, Sardiniei, Austriei și Prusiei au semnat tratatul care închidea Războiul Crimeii. Masa a fost condusă de Alexandre Walewski, ministrul francez de externe; de partea rusă a semnat contele Aleksei Orlov, același diplomat care pusese capăt, în 1829, războiului de la Adrianopol. Războiul începuse pe 23 octombrie 1853, când Poarta declarase război după ocuparea Principatelor Dunărene; Sevastopolul căzuse pe 8 septembrie 1855.

Charles Downer Hazen, în Three Peace Congresses of the Nineteenth Century, reia cele „patru puncte” ale ultimatumului austriac, întocmit cu sprijinul Franței: protectoratul rusesc asupra principatelor, libertatea Dunării, neutralizarea Mării Negre și drepturile creștinilor din Imperiul Otoman. Congresul s-a deschis la Paris pe 25 februarie 1856. Napoleon al III-lea voia pacea, după un război mai scump decât se așteptase; la Londra, Palmerston și Curtea ar fi continuat, ca să spele reputația britanică. Rusia, sub noul țar Alexandru al II-lea, a acceptat reluctat, ca să oprească sângerarea armatei.

Marea Neagră devenea teritoriu neutru: închisă navelor de război, fără arsenaluri și fără fortificații pe țărm. Interdicția a ținut până la Tratatul de la Londra din 1871. Navigația pe Dunăre trecea sub supravegherea unei Comisii Europene. Rusia înapoia Moldovei sudul Basarabiei — județele Cahul, Bolgrad și Ismail, deci controlul asupra gurilor fluviului — pământ anexat în 1812. Sevastopolul și orașele din sudul Crimeii reveneau Rusiei, dar fără flota de la Marea Neagră.

Articolul 7 admitea Imperiul Otoman în Concertul european și angaja puterile să-i respecte independența și integritatea. Rusia renunța la pretenția de a proteja creștinii din domeniile sultanului. Moldova și Țara Românească rămâneau sub suzeranitate otomană, dar cu constituții proprii și adunări naționale, supravegheate de puterile învingătoare; Turcia nu putea interveni în principate decât cu acordul acestora. Articolul 24 prevedea adunări ad-hoc care să spună voința locuitorilor asupra organizării — calea care a dus, în 1859, la unirea principatelor, nu unirea însăși.

Insulele Åland, din Marea Baltică, aparținând Marelui Ducat al Finlandei, erau demilitarizate; fortăreața Bomarsund fusese distrusă de franco-britanici în 1854. La 16 aprilie, tot la Paris, puterile au emis Declarația de la Paris asupra dreptului maritim în război: corsarismul devenea ilegal, pavilionul neutru acoperea marfa inamică în afara contrabandei, iar un blocaj trebuia să fie efectiv ca să fie legal. Nu erau articole ale tratatului din 30 martie, ci un act separat al aceluiași congres.

Pacea a slăbit influența rusă la Dunăre și a deschis Poarta, pe hârtie, concertului european, fără să rezolve chestiunea orientală. Austria, neutră în război dar aliniată diplomatic împotriva fostului aliat de la 1848, a rămas rău văzută la Sankt Petersburg. În 1877, Rusia și Poarta erau din nou în război. Pentru Principatele Române, miza imediată a fost mutarea gurilor Dunării și a adunărilor ad-hoc, nu un monument de victorie.

Sursă consultată: Tratatul de la Paris (1856). Lucrare de istorie: Three Peace Congresses of the Nineteenth Century.