La 18 aprilie 1951, la Paris, Belgia, Franța, Italia, Luxemburg, Țările de Jos și Germania de Vest semnează Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) — Tratatul de la Paris.

Ideea, lansată de Declarația Schuman din 9 mai 1950, pune producția de cărbune și oțel — resursele-cheie ale efortului de război — sub o Înaltă Autoritate comună, pentru a face un nou conflict franco-german „nu doar de neconceput, ci materialmente imposibil”.

Semnatari: Robert Schuman, Joseph Meurice, Paul van Zeeland, Konrad Adenauer, Carlo Sforza, Joseph Bech, Dirk Stikker și Jan van den Brink. Declarația Europei a proclamaț că tratatul a dat naștere Europei pe baza principiului supranațional.

Intrarea în vigoare: 23 iulie 1952. Tratatul a expirat exact după 50 de ani, la 23 iulie 2002; competențele CECO au fost preluate de Comunitatea Europeană / UE.

CECO a fost prima dintre Comunitățile Europene, urmată de CEE și Euratom (Roma, 1957). A creat piața comună a cărbunelui și oțelului, cu taxe vamale eliminate și instituții cu puteri reale de reglementare.

Textul integral e disponibil pe EUR-Lex și Wikisource. Modelul supranațional a fost contestat ulterior de Charles de Gaulle, dar a rămas matricea integrării europene.

Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951 rămâne actul fondator al Europei comunitare a „Celor Șase”.

Imagine: Paris / Quai d'Orsay; Wikimedia Commons. Decupată la 16:9.

Sursă consultată: Treaty of Paris (1951). Textul tratatului: Treaty establishing the ECSC (EUR-Lex).