Utrecht, în 1713, l-a recunoscut pe Filip al V-lea ca prim Bourbon al Spaniei, cu prețul Napoli, Siciliei, Milanului și Sardiniei; Gibraltarul și Mahón au rămas britanice. Elisabeta Farnese, a doua soție din 1714, a vrut o moștenire italiană pentru fiii ei, nu pentru copiii din prima căsătorie. Recucerirea Sardiniei (1717) și debarcarea din Sicilia (1718) au deschis Războiul Cvadruplei Alianțe; Capo Passaro a izolat corpul spaniol. La Haga, în 1720, Spania a renunțat la Italia în schimbul garanției că Parma trece la infantul Don Carlos. George I a promis să ridice în Parlament, „la un moment prielnic”, restituirea Gibraltarului. Lipsa de progres și tensiunile comerciale au dus la războiul anglo-spaniol din 1727–1729: asediu spaniol eșuat la Gibraltar, atac britanic la Porto Bello, restricții asupra negustorilor din Cádiz.

Tratatul de pace, unire, prietenie și apărare reciprocă dintre coroanele Marii Britanii, Franței și Spaniei a fost încheiat la 9 noiembrie 1729, la Sevilla. Au semnat William Stanhope și Benjamin Keene pentru George al II-lea, marchizul de Brancas pentru Ludovic al XV-lea, marchizul de la Paz (Juan Bautista de Orendáin) și José Patiño pentru Filip al V-lea. Termenii veniseră de la Congresul de la Soissons, convocat de cardinalul Fleury; Spania fusese ținută în afara sălii și a primit textul gata. Statele Generale ale Provinciilor Unite s-au alăturat pe 29 noiembrie.

Articolul I restabilește pacea și reînnoiește tratatele anterioare, în punctele nederogate. Articolul II e o alianță defensivă: 8.000 de infanteriști și 4.000 de cavaleriști de fiecare coroană, sau echivalentul în nave și bani (1.000 de infanteriști = 10.000 de florini olandezi pe lună). Articolul III declară că Filip n-a înțeles să lase în picioare, din tratatele de la Viena din 1725 cu împăratul, privilegii contrare comerțului confirmat aici. Articolul IV pune comerțul englez și francez, în Europa și în Indii, pe piciorul tratatelor de dinainte de 1725; articolele separate I–II precizează Utrecht, Madrid 1667 și 1715, Asiento-ul din 1713 și declarația din 1716, plus restituirea navei Prince Frederick.

Articolul V cere despăgubiri pentru fapte de ostilitate după preliminarii: în Europa imediat, în America de la sosirea ordinelor la Cartagena, pe 22 iunie 1728. Articolele VI–VIII numesc comisari anglo-spanoli (și franco-spanoli) care, în cel mult trei ani, judecă prizele, abuzurile comerciale, limitele din America și pretențiile spaniole asupra navelor luate de flota engleză în 1718.

Articolele IX–XIII sunt nucleul italian. Șase mii de oameni în solda lui Filip intra în Livorno, Portoferraio, Parma și Piacenza, ca să asigure succesiunea imediată a infantului Don Carlos la Toscana, Parma și Piacenza. Garnizoanele jură suveranilor actuali în tot ce nu atinge dreptul de succesiune; nu se amestecă în guvernarea politică, economică sau civilă. După ce infantul e stăpân liniștit, trupele care rămân ale tatălui, nu ale lui Carlos, se retrag. Cele trei coroane se declară garanți pe veci ai posesiunii.

Tratatul n-a atins Gibraltarul și Mahón. Comisia comercială a avansat puțin. Alianța anglo-franceză a expirat în 1731; Londra a semnat atunci Viena cu Austria, dar a cooperat cu Parisul ca Don Carlos să intre în Parma în 1732. În Războiul de succesiune poloneză a schimbat ducatele pe Regatul Napoli; în 1759 a devenit Carol al III-lea al Spaniei. Georgia britanică (1732) și Pactul de familie din 1733 au redeschis tensiunea, până la War of Jenkins’ Ear (1739) și Războiul de succesiune austriacă.

Surse: Treaty of Seville; Wikisource, Treaty of Seville.