La 7 iunie 1494, în satul Tordesillas din Castilia, reprezentanții Coroanei de Castilia și ai Regatului Portugaliei au încheiat un acord prin care își împărțeau drepturile de navigație, comerț și colonizare asupra pământurilor nou descoperite în afara Europei. Linia convenită era un meridian tras de la polul Arctic la polul Antarctic, la trei sute șaptezeci de leghe vest de Insulele Capului Verde: tot ce rămânea la răsărit trecea Portugaliei, tot ce se afla la apus Castiliei.

Cearta venise după întoarcerea lui Cristofor Columb, în 1493, din prima expediție finanțată de Castilia. Regele Ioan al II-lea al Portugaliei a invocat Tratatul de la Alcáçovas din 1479 și bula papală Aeterni regis din 1481, care recunoșteau pretențiile portugheze asupra pământurilor necreștine de la sud de Insulele Canare, și a amenințat că va trimite o flotă să ia în stăpânire noile insule. Suveranii catolici, Ferdinand al II-lea de Aragon și Isabela I a Castiliei, au răspuns că insulele descoperite de Columb sunt ale lor și au chemat ambasadori la tratative.

La 4 mai 1493, papa Alexandru al VI-lea, aragonez de origine, a emis bula Inter caetera: tot ce se afla la vest de o linie de la pol la pol, trasă la o sută de leghe vest de Azore sau de Capul Verde, trecea Castiliei. Pentru Lisabona, aranjamentul tăia drumul spre India, ținta apropiată a regelui, după ce navigatorii portughezi ajunseseră deja la Capul Bunei Speranțe. Ioan al II-lea a acceptat bula ca punct de plecare, dar a cerut mutarea liniei cu două sute șaptezeci de leghe mai la vest, ca să protejeze ruta africană și să-și păstreze dreptul asupra pământurilor de la răsărit de noua graniță.

Tratatul a fost negociat fără a-l consulta pe Alexandru al VI-lea și a înlocuit, în practică, bulele papale. Textul, păstrat în traducere în colecția Avalon a Universității Yale, numește plenipotențiarii: de partea castiliană Don Enrique Enríquez, Don Gutierre de Cárdenas și doctorul Rodrigo Maldonado; de partea portugheză Ruy de Sousa, João de Sousa și Ayres de Almada. Castilia a ratificat actul la 2 iulie 1494, la Arévalo; Portugalia, la 5 septembrie 1494, la Setúbal. Papa Iulius al II-lea a confirmat înțelegerea prin bula Ea quae pro bono pacis, la 24 ianuarie 1506.

Foarte puțin din zona împărțită fusese văzut de europeni. Partea cea mai de răsărit a Braziliei de azi a căzut de partea Portugaliei când Pedro Álvares Cabral a debarcat acolo în 1500, pe drumul spre India; unii istorici susțin că țărmul era deja cunoscut la Lisabona, fără ca izvoarele să o dovedească fără rest. Cealaltă față a globului a fost tăiată abia prin Tratatul de la Zaragoza, semnat la 22 aprilie 1529. Popoarele indigene ale Americilor nu au recunoscut împărțirea. Nici Anglia, Țările de Jos sau Franța catolică nu au acceptat ca două coroane iberice, cu binecuvântarea Romei, să-și rezerve lumea extraeuropeană.

Originalele se păstrează la Archivo General de Indias, la Sevilla, și la Arhiva Națională Torre do Tombo, la Lisabona. În 2007, UNESCO a înscris tratatul în registrul Memoria lumii. La 13 ianuarie 1750, Tratatul de la Madrid a declarat că formula din 1494 nu mai poate trasa granița dintre Brazilia și America spaniolă, iar frontiera s-a așezat abia prin Tratatul de la San Ildefonso din 1777.

Sursă consultată: Tratatul de la Tordesillas. Textul actului: Treaty Between Spain and Portugal concluded at Tordesillas; June 7, 1494.