Conferința de Pace de la Paris a tratat Ungaria după Germania, Austria și Bulgaria. Office of the Historian al Departamentului de Stat al SUA notează calendarul: condițiile de pace pentru Ungaria sunt datate 15 ianuarie 1920, observațiile maghiare au fost depuse pe 20 februarie, textul final a fost înmânat pe 6 mai. Tratatul a fost semnat la Marele Trianon din Versailles și a intrat în vigoare pe 26 iulie 1921.

Delegația maghiară, condusă de contele Albert Apponyi, a ajuns la Paris pe 7 ianuarie 1920. A doua zi după primirea proiectului, Apponyi a cerut Consiliului Suprem plebiscite în teritoriile care urmau să fie despărțite de Ungaria și a contestat noile frontiere. Aliații au refuzat. Tratatul a fost dictat, nu negociat: Budapesta putea să-l accepte sau să-l respingă în întregime. Semnatarii maghiari au fost Ágost Benárd și Alfréd Drasche-Lázár.

La 4 iunie 1920, în sala de la Grand Trianon, Ungaria a încheiat pacea cu Puterile Aliate și Asociate. Partea a doua a actului, articolele 27–35, descrie frontierele cu vecinii. Transilvania și partea răsăriteană a Banatului au fost recunoscute României. Slovacia și Rutenia Subcarpatică au trecut la Cehoslovacia. Croația-Slavonia și Voivodina, inclusiv treimea de vest a Banatului, au intrat în Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor. Burgenlandul a fost atribuit Austriei.

Ungaria postbelică a rămas un stat fără ieșire la mare, de 93.073 de kilometri pătrați și circa 7,6 milioane de locuitori: 28% din suprafața și 36% din populația Regatului Ungariei de dinainte de război. În teritoriile atribuite vecinilor au rămas circa 3,3 milioane de maghiari, deveniți minorități. Armata a fost limitată la 35.000 de oameni; marina austro-ungară a încetat să existe; au fost impuse despăgubiri.

Scrisoarea lui Alexandre Millerand, anexată tratatului, a explicat de ce Aliații nu au organizat plebiscite: o consultare populară „nu ar fi produs rezultate semnificativ diferite”. Consiliul Societății Națiunilor putea media ajustări dacă le-ar fi cerut comisia de delimitare. Singurul plebiscit a avut loc în 1921, pentru Sopron, care a rămas Ungariei. Statele Unite nu au ratificat Trianonul; au încheiat o pace separată care nu contrazicea termenii actului.

Liniile de demarcație din 1918–1919 — armistițiul de la Belgrad din 13 noiembrie 1918, ocuparea nordului de trupele cehoslovace, înaintarea română peste Mureș, unirea proclamată la Alba Iulia pe 1 decembrie 1918 — au fost legalizate ca frontiere. Tratatul a ridicat, de jure, blocada asupra Ungariei și a cerut reluarea comerțului, inclusiv a livrărilor de cărbune din Cehoslovacia și Polonia.

Guvernul de la Budapesta a ratificat actul pe 16 noiembrie 1920, sub protest, și a făcut din revizuire un obiectiv de politică externă. Frontierele din 1920 au rămas, în linii mari, cele de astăzi, cu modificări minore în 1921–1924 și 1947, în afara extinderii din 1938–1941. Tratatul a recunoscut suveranitatea Ungariei și a prevăzut protecția proprietății cetățenilor ungari rămași în afara noilor granițe.

Surse: Tratatul de la Trianon; Office of the Historian, The Paris Peace Conference, 1919.