După recucerirea Bagdadului de către Murad al IV-lea, în decembrie 1638, armata safavidă a lui Șah Safi, sub Rüstem Han, s-a retras la est de Diyala, lângă Qasr-e Shirin. Marele vizir Kemankeș Kara Mustafa Pașa a trecut râul, a refuzat o pace care ar fi dat Karsul Iranului și a înaintat până în câmpia Zuhab. Instrumentul s-a semnat la 17 mai 1639, la Zuhab, lângă Qasr-e Shirin, în vestul Iranului. A închis războiul otoman-safavid din 1623–1639 și a confirmat, în linii mari, Pacea de la Amasya din 1555.

Murad plecase deja spre Istanbul. De partea otomană a semnat vizirul. De partea safavidă: Saruhan, plenipotențiar, și Șemseddin Muhammed Kulı Han, ambasador. Negocierile, trei zile, din 14 mai. O copie a fost dusă la Istanbul în iulie; ratificarea sultanului, către sfârșitul lui noiembrie 1639. Originalul bilateral, spune tradiția arhivelor, s-a pierdut; a rămas o scrisoare otomană de frontieră, trimisă șahului.

Irâk-ı Arab — Bagdad, Basra, Șehrizor — a rămas otoman. Erevanul (Revan) a rămas safavid. În Caucaz, Armenia de est, Georgia de est, Daghestan și Șirvan au stat sub Isfahan; Georgia de vest și cea mai mare parte a Armeniei de vest, sub Poartă. Samtskhe de est a trecut integral otomanilor. Fortărețele Zindjir, Kotur, Maku și Magazberd urmau dărâmate; satele de la apus, sultanului, cele de la răsărit, șahului.

Textul a cerut ca safavizii să nu atingă Kars, Ahıska, Van, Șehrizor, Bagdad și Basra. Târgul a deschis drumul negustorilor: mătase din Noul Julfa, prin Bagdad spre Alep sau prin Mosul spre Diyarbekir. Granița, vagă pe alocuri, a fost reluată în tratatele de la Kerden (1746) și Erzurum (1823, 1847). Comisiile din secolul al XIX-lea au trasat linia care, după 1918, a devenit limita dintre Iran, Turcia și Irak.

Nu e Pacea de la Amasya și nu e Kerden. Coperta e portretul lui Murad al IV-lea, sultanul care a luat Bagdadul și în numele căruia s-a semnat; Qasr-e Shirin pe Commons e un palmier modern, iar harta din 1639 e prea mică.

Surse: Treaty of Zuhab; Kasrışîrin Antlaşması.