La Washington, Republica Columbia și Statele Unite ale Americii încheie la 22 ianuarie 1903 convenția pentru construirea unui canal maritim între Oceanul Atlantic și Oceanul Pacific. Pentru președintele Columbiei semnează Tomás Herrán, autorizat special; pentru președintele Statelor Unite, John Hay, secretar de stat. Plenipotențiarii își comunică deplinele puteri, găsite în bună și cuvenită formă. Actul este făcut în orașul Washington.

Articolul I autorizează Compania Nouă a Canalului de Panama să vândă și să transfere Statelor Unite drepturile, privilegiile, bunurile și concesiunile sale, precum și Calea ferată de Panama, cu rezerva terenurilor neocupate din afara zonei, care revin Columbiei, și cu rezerva drepturilor Columbiei ca acționar. Articolul II dă Statelor Unite dreptul exclusiv, pe o sută de ani, reînnoibil la opțiunea lor absolută pe perioade egale, de a săpa, construi, întreține, exploata, conduce și proteja canalul, cu sau fără ecluze, prin teritoriul columbian, precum și calea ferată și lucrările auxiliare. Articolul III acordă folosirea și conducerea unei zone de câte cinci kilometri de fiecare parte a axei, plus lucrări auxiliare, adâncimea de zece brațe în golful Limón și cel puțin trei mile marine de la fiecare capăt; insulele Perico, Naos, Culebra și Flamenco din golful Panama pot fi folosite, fără a intra în zonă. Orașele Panama și Colón sunt exceptate, în afara bunurilor companiilor; se creează o comisie mixtă pentru regulamente sanitare și de poliție.

Articolul IV lasă neatinse suveranitatea Columbiei asupra teritoriului; Statele Unite o recunosc în întregime și resping orice pretenție de a o micșora sau de a-și spori teritoriul în dauna Columbiei ori a republicilor surori din America Centrală sau de Sud. Articolul V îngăduie construirea și întreținerea, pe cheltuiala Statelor Unite, a unui port la fiecare gură a canalului, cu faruri, și îngrijește de drenaj, spitale și apeducte la Panama și Colón, cu tarife de apă pe cincizeci de ani, apoi gratuitate în afara cheltuielilor de exploatare. Articolul VI angajează Columbia să nu cedeze sau să arendeze unui guvern străin insule sau porturi din golful Panama ori de pe coasta atlantică între Atrato și limita de vest a Departamentului Panama, pentru fortificații, baze navale sau depozite de cărbune care ar stânjeni canalul; Statele Unite îi dau sprijin, la nevoie, pentru a împiedica ocuparea.

Articolul VII include dreptul de a folosi apele râului Chagres și ale altor cursuri, de a ridica sau coborî nivelul, de a inunda terenuri și de a folosi gratuit apă, piatră, argilă și minerale de pe domeniile publice; pagubele particularilor se stabilesc de o comisie mixtă și se plătesc numai de Statele Unite. Articolul VIII declară libere porturile de la capete, inclusiv Panama și Colón, fără taxe columbiene pe navele care folosesc canalul; porturile rămân deschise comerțului universal, cu vamă columbiană pentru mărfurile destinate restului republicii. Articolul IX scutește canalul, căile ferate, lucrările auxiliare și personalul de impozite. Articolele X–XII îngăduie folosirea liniilor telegrafice și telefonice prin aranjamente echitabile, imigrarea liberă a lucrătorilor scutiți de serviciu militar și importul scutit de vamă, în zonă, a materialelor și aprovizionării.

Articolul XIII dă Statelor Unite autoritatea de a proteja canalul și de a păstra ordinea; Columbia poate înființa tribunale pentru pricini între columbieni sau între columbieni și străini care nu sunt cetățeni americani; Statele Unite, sub suveranitatea generală columbiană, pentru pricini între americani sau între americani și alți străini, precum și pentru cele izvorâte din construcția și exploatarea lucrărilor; un tribunal mixt are jurisdicție civilă, penală și de amiralitate pentru pricinile mixte și pentru infracțiunile săvârșite în zonă. Articolul XIV declară lucrările de utilitate publică; exproprierile se fac după legea columbiană, cu despăgubire definitivă de către comisia mixtă, plătită de Statele Unite, după valoarea de dinaintea lucrărilor. Articolul XV acordă folosirea porturilor columbiene deschise comerțului ca locuri de refugiu, fără tonaj sau ancoraj. Articolul XVI lasă canalul și gurile perpetuu neutre și deschise, potrivit tratatului dintre Statele Unite și Marea Britanie.

Articolul XVII scutește de taxe transportul navelor, trupelor și munițiilor Columbiei, precum și al personalului de ordine de pe calea ferată auxiliară. Articolul XVIII lasă Statelor Unite regulamentele de folosire și tarifele. Articolul XIX lasă neatinse suveranitatea Columbiei asupra imobilelor dobândite de Statele Unite în afara zonei. Articolul XX cere Columbiei să înlăture, în patru luni, incompatibilitățile din tratate anterioare cu terți. Articolul XXI lasă reclamațiile din concesiuni anterioare în sarcina Columbiei. Articolul XXII cedează Statelor Unite participarea Columbiei la veniturile viitoare ale canalului și drepturile rezervate din concesiunile Wyse și ale căii ferate. Articolul XXIII angajează Columbia să folosească forța armată pentru paza canalului; dacă nu poate, Statele Unite, cu consimțământul sau la cererea Columbiei, a ministrului ei la Washington ori a autorității locale, întrebuințează forța necesară și o retrag când trece nevoia; în pericol neprevăzut sau iminent pot acționa fără consimțământ prealabil, cu înștiințare imediată.

Articolul XXIV cere începerea lucrării efective în doi ani de la schimbul ratificărilor și deschiderea canalului pentru comerț în doisprezece ani după acești doi ani, cu prelungiri dacă se ivesc piedici sau dacă se alege un canal la nivelul mării. Articolul XXV fixează prețul folosirii zonei: zece milioane de dolari aur american la schimbul ratificărilor și, după nouă ani, o rentă anuală de două sute cincizeci de mii de dolari aur pe durata convenției. Articolul XXVI lasă drepturile Statelor Unite neatinse de schimbări de guvern, legi sau tratate columbiene, fără consimțământul lor. Articolul XXVII alcătuiește comisia mixtă din câte doi numiți de fiecare președinte, cu un al treilea la paritate. Articolul XXVIII cere ratificarea după legile fiecărei părți și schimbul la Washington în opt luni de la semnare, sau mai devreme. Textul nu este convenția ulterioară încheiată cu Panama.

Imagine: John Hay, secretar de stat; C. M. Gilbert, circa 1904, restaurare Adam Cuerden, domeniul public, Wikimedia Commons. Decupată la 16:9.

Sursă consultată: Hay-Herran Treaty. Textul tratatului: Tratado Herran-Hay entre la Republica de Colombia y los Estados Unidos de America, Washington.