La 9 februarie 1920, la Paris, se semnează Tratatul privind arhipelagul Spitsbergen, inclusiv Insula Ursului. Textele autentice: franceză și engleză. Un exemplar pentru regele Norvegiei, unul în arhivele Republicii Franceze. Semnează, între alții, Alexandre Millerand, baronul Wedel Jarlsberg, Hugh Campbell Wallace, contele de Derby. Părțile originare: Statele Unite, Imperiul Britanic (cu dominioanele de peste mări), Danemarca, Franța, Italia, Japonia, Țările de Jos, Norvegia, Suedia. Depozitar: guvernul francez. Înregistrare în LNTS, volumul 2. Japonia, ultima dintre semnatarele originare, ratifică pe 2 aprilie 1925. Tratatul, cu regulamentul minier, produce efecte de la 14 august 1925.

Preambulul: recunoașterea suveranității Norvegiei asupra arhipelagului, un regim echitabil, dezvoltare și folosire pașnică. Articolul 1: părțile recunosc, sub rezerva stipulațiilor tratatului, suveranitatea deplină și absolută a Norvegiei asupra tuturor insulelor dintre 10° și 35° longitudine est de Greenwich și 74° și 81° latitudine nord, în special West Spitsbergen, Nordaustlandet, Barentsøya, Edgeøya, Kong Karls Land, Hopen și Prins Karls Forland, cu stâncile și insulițele anexate, plus Bjørnøya. Harta este anexă.

Articolul 2: navele și cetățenii tuturor părților au, în egală măsură, dreptul de pescuit și vânătoare pe teritoriile din articolul 1 și în apele lor teritoriale. Norvegia poate lua măsuri pentru conservarea faunei și florei, aplicate egal, fără scutire sau favoare. Ocupanții de pământ recunoscuți după articolele 6 și 7 vânează exclusiv lângă așezări și într-o rază de 10 kilometri de la sediul exploatării, sub regulamentul norvegian. Articolul 3: acces egal la ape, fiorduri și porturi; operațiuni maritime, industriale, miniere și comerciale în deplină egalitate; niciun monopol. Navele părților, spre sau dinspre arhipelag, pot intra în porturi norvegiene. Tratamentele de cea mai favorizată națiune; Norvegia nu este tratată mai favorabil. Nicio taxă la export mai oneroasă către o parte decât către alta.

Articolul 4: stațiile publice de telegrafie fără fir, deschise egal navelor tuturor pavilionelor. Proprietarii de pământ își pot instala stații proprii, inclusiv cu nave și aeronave, sub rezerva obligațiilor din stare de război. Articolul 5: utilitatea unei stații meteorologice internaționale, prin convenție ulterioară; la fel, cercetarea științifică. Articolul 6: drepturile dobândite; pretențiile din luarea în stăpânire sau ocupație înainte de semnare, după anexă. Articolul 7: proprietatea, inclusiv drepturile minerale, pe bază de egalitate deplină; expropriere numai pentru utilitate publică, cu despăgubire potrivită.

Articolul 8: regulament minier fără privilegii, monopoluri sau favoruri pentru stat sau pentru naționalii unei părți, inclusiv Norvegia; salariu și ocrotire pentru personal. Taxele se folosesc exclusiv pentru aceste teritorii și nu depășesc ce e necesar. La exportul de minerale, o taxă de cel mult 1 la sută din valoarea maximă până la 100.000 de tone, apoi diminuată proporțional; valoarea, la capătul sezonului de navigație, preț mediu FOB. Proiectul de regulament, cu trei luni înainte, celorlalte puteri; obiecțiile, la o comisie cu câte un reprezentant, majoritate, trei luni. Articolul 9: sub rezerva drepturilor și îndatoririlor din admiterea Norvegiei în Societatea Națiunilor, Norvegia nu creează și nu îngăduie nicio bază navală, nu construiește nicio fortificație; teritoriile nu pot fi folosite în scopuri de război.

Articolul 10: până la recunoașterea unui guvern rus, naționalii și societățile ruse au aceleași drepturi; pretențiile, prin Danemarca. Ratificările, la Paris. Puterile din afara Europei pot anunța ratificarea prin reprezentantul de la Paris. Articolul 8, de la ratificarea tuturor semnatarelor; restul, la data regulamentului minier. Puteri terțe, invitate de Franța să adere. Anexa: un comisar danez, judecător sau jurisconsult, cercetează pretențiile de pământ; harta la cel puțin 1/1.000.000; un penny de acru; tribunal arbitral la Copenhaga, limba engleză, dacă comisarul nu recunoaște imediat.

În 1925 Norvegia redenumește arhipelagul Svalbard și îl face parte a regatului. România aderă pe 10 iulie 1925. Uniunea Sovietică, pe 7 mai 1935; Rusia continuă exploatarea la Barentsburg. Disputa de după 1977: dacă egalitatea din articolele 2 și 3 se oprește la apele teritoriale sau acoperă și zona de 200 de mile.

Imagine: Bjoertvedt, Adventfjorden văzut de pe Platåberget, Longyearbyen, Spitsbergen, 27 septembrie 2012, CC BY-SA 3.0, Wikimedia Commons. Decupată la 16:9. Nu e semnare a tratatului.

Sursă consultată: Svalbard Treaty. Textul tratatului: Treaty concerning the Archipelago of Spitsbergen, Paris, 9 February 1920 (LNTS vol. 2).