La 11 ianuarie 1943, la Chongqing (Chungking în textul oficial), a fost semnat Tratatul dintre Majestatea Sa în privința Regatului Unit și a Indiei și Președintele Guvernului Național al Republicii Chineze pentru renunțarea la drepturile extrateritoriale în China și reglementarea chestiunilor conexe. Plenipotențiari: Sir Horace James Seymour, ambasador britanic, Hugh Edward Richardson, ofițer al Indian Political Service, și T. V. Soong (Tse Vung Soong), ministru de externe. Două exemplare, engleză și chineză, ambele autentice. Schimbul de note și minuta agreată fac parte din tratat.

Articolul 1: se aplică, de partea britanică, Regatului Unit, Indiei, coloniilor, protectoratelor și mandatelor administrate de Londra; de partea chineză, tuturor teritoriilor Republicii Chineze. Articolul 2 abrogă clauzele de jurisdicție extrateritorială; naționalii și societățile Majestății Sale sunt supuși, pe teritoriul chinez, jurisdicției guvernului chinez, potrivit dreptului internațional.

Articolul 3: Protocolul final de la Beijing din 7 septembrie 1901 (Boxer) se consideră încetat; drepturile britanice din acel protocol și din acordurile suplimentare încetează. Londra cooperează la predarea administrării cartierului diplomatic din Peiping, cu preluarea obligațiilor oficiale; păstrează dreptul de a folosi terenul alocat acolo în scopuri oficiale. Articolul 4: așezările internaționale de la Shanghai și Amoy (Xiamen) și concesiunile britanice de la Tientsin (Tianjin) și Canton (Guangzhou) revin administrației chineze; drepturile britanice asupra lor încetează. Beijingul, Shanghaiul și concesiunile erau atunci sub ocupație japoneză; clauzele sunt juridice, nu un raport de operațiuni.

Articolul 5: drepturile și titlurile existente asupra imobilelor britanice rămân intangibile, atacabile doar pentru fraudă dovedită în justiție; exercitarea e supusă legilor chineze de fiscalitate, apărare națională și expropriere; înstrăinarea către un terț cere consimțământul expres al guvernului chinez. Articolul 6: reciprocitate la călătorie, reședință și comerț; tratament nu mai puțin favorabil decât naționalilor proprii în proceduri și impozite. Articolul 7: consuli cu exequatur, comunicare cu naționalii, înștiințare la arestare, vizită în limitele circumscripției. Nu e un manual consular.

Articolul 8: negocieri pentru un tratat modern de prietenie, comerț, navigație și drepturi consulare, la cerere sau în orice caz în șase luni de la încetarea ostilităților din războiul împotriva inamicilor comuni; până atunci, chestiunile neacoperite se decid după principiile dreptului internațional. Articolul 9: ratificare; instrumentele se schimbă la Chongqing cât mai curând; tratatul produce efecte în ziua schimbului. Schimbul a avut loc la 20 mai 1943. Înregistrat în League of Nations Treaty Series, volumul 205.

Anexa la note: Majestatea Sa renunță la sistemul porturilor de tratat, la instanțele speciale din așezările de la Shanghai și Amoy, la piloții străini, la dreptul de a intra cu nave de război și la pretenția de a numi un britanic inspector-general al vămilor chineze; instanțele britanice închise, actele lor res judicata; navigația de coastă și interioară, cu reciprocitate dacă se acordă unui terț; China renunță la drepturile speciale de pe Irrawaddy din Convenția de la Londra din 1 martie 1894, articolul 12. Punctul 4: chestiunile de suveranitate chineză neacoperite de tratat se discută după dreptul internațional. Chiang Kai-shek ceruse punerea concesiunii Kowloon pe agendă; Londra a refuzat; China a semnat și a păstrat dreptul de a relua problema Hong Kong. Soarta ulterioară a teritoriului nu se enumeră aici.

Delegațiile chineză și britanică la semnare, Chongqing. Wikimedia Commons, licență liberă.

Pentru context: Sino-British Treaty for the Relinquishment of Extra-Territorial Rights in China. Textul: Treaty Series No. 2 (1943), Cmd. 6456.