La 3 ianuarie 1993, în Sala Vladimir a Kremlinului, George H. W. Bush și Boris Elțin semnează Tratatul dintre Statele Unite ale Americii și Federația Rusă privind reducerea și limitarea ulterioară a armelor ofensive strategice. Două limbi: engleză și rusă. Înțelegerea comună din 17 iunie 1992, tot a celor doi președinți, e pusă în formă de tratat. START I, semnat la 31 iulie 1991, rămâne temelia; START II nu poate intra în vigoare înaintea lui.

Articolul I, în forma din 1993: la șapte ani de la intrarea în vigoare a START I, fiecare parte are între 3.800 și 4.250 de ogive atribuite rachetelor intercontinentale, rachetelor de pe submarine și bombardierelor grele, cel mult 4.250. Dintre acestea: cel mult 2.160 pe rachete de pe submarine; 1.200 pe rachete intercontinentale cu mai multe ogive; 650 pe rachetele grele. Apoi, până la 1 ianuarie 2003: 3.000–3.500 de ogive, cel mult 3.500; pe submarine, 1.700–1.750; zero ogive pe rachete intercontinentale cu mai multe ogive; zero rachete grele.

Articolul II: până la aceeași dată, lansatoarele de rachete intercontinentale cu mai multe ogive se elimină sau se convertesc la o singură ogivă. Rachetele grele și containerele lor dispar, sau sunt folosite pentru a trimite obiecte în atmosferă ori în spațiu. Cel mult 90 de silozuri grele pot fi convertite: beton până la cinci metri de la fund, inel de cel mult 2,9 metri în partea de sus. Nicio rachetă grea nu se transferă, nici măcar către o altă parte la START I; această interdicție se aplică provizoriu din ziua semnării.

Articolul III: ogivele se atribuie după regulile START I, cu drept de a reduce numărul pe tipuri existente, în afara rachetelor grele. După reducere, nicio rachetă nu e produsă, încercată în zbor sau dislocată cu mai multe ogive decât cele atribuite. Articolul IV: bombardierele grele se numără după armamentul nuclear cu care sunt efectiv echipate — rachete de croazieră cu rază lungă, rachete aer-sol sub 600 de kilometri, bombe. O expoziție, la 180 de zile de la intrarea în vigoare. Un bombardier poate fi reorientat pe rol convențional, cu notificare de 90 de zile, dacă n-a fost niciodată contabilizat ca purtător de rachete de croazieră nucleare cu rază lungă.

Articolul VI: ratificare după procedurile constituționale ale fiecărei părți; tratatul intră în vigoare la schimbul instrumentelor, nu înainte de START I. Rămâne în vigoare cât ține START I. Retragere, cu preaviz de șase luni. Articolul VIII: înregistrare la ONU, articolul 102 din Cartă. Protocolul de la New York, 26 septembrie 1997, mută termenele spre 31 decembrie 2004 și 31 decembrie 2007; și el trebuie ratificat.

Senatul american consimte la 26 ianuarie 1996, 87–4. Duma de Stat ratifică la 14 aprilie 2000, 288–131–4, cu condiția ca Statele Unite să păstreze Tratatul ABM din 1972 și să ratifice protocolul din 1997. Consiliul Federației, 19 aprilie; Elțin nu mai e la Kremlin: legea o semnează Vladimir Putin, pe 4 mai. Senatul nu ratifică protocolul. START I e în vigoare din 5 decembrie 1994; instrumentele START II nu se schimbă.

Pe 13 iunie 2002 Statele Unite ies din Tratatul ABM. A doua zi Moscova anunță că nu se mai consideră legată de START II. La 24 mai, tot la Moscova, Bush și Putin semnaseră Tratatul privind reducerile ofensive strategice, cu 1.700–2.200 de ogive dislocate până în 2012. START II rămâne un text semnat, ratificat pe bucăți, niciodată în vigoare.

Imagine: Susan Biddle, Casa Albă / NARA, semnarea START II, Sala Vladimir, Kremlin, 3 ianuarie 1993, domeniu public, Wikimedia Commons. Decupată la 16:9.

Sursă consultată: START II. Textul tratatului: Treaty Between the United States of America and the Russian Federation on Further Reduction and Limitation of Strategic Offensive Arms (START II).