La Washington, Statele Unite ale Americii și Republica Chineză încheie la 11 ianuarie 1943 un tratat pentru renunțarea la drepturile de extrateritorialitate în China și reglementarea chestiunilor conexe. Plenipotențiari sunt Cordell Hull, secretar de stat al Statelor Unite, și Wei Tao-ming, ambasador extraordinar și plenipotențiar al Republicii Chineze în Statele Unite. Părțile vor să sublinieze relațiile prietenești dintre popoarele lor și să arate, ca state egale și suverane, că principiile înalte la care s-au angajat în treburile omenești vor fi făcute larg aplicabile.

Articolul I abrogă toate dispozițiile tratatelor sau acordurilor în vigoare care autorizau guvernul Statelor Unite sau reprezentanții săi să exercite jurisdicție asupra resortisanților americani pe teritoriul Republicii Chineze. Acești resortisanți sunt supuși jurisdicției guvernului Republicii Chineze, potrivit principiilor dreptului internațional și uzanței.

Articolul II consideră că Protocolul final încheiat la Pekin la 7 septembrie 1901 între guvernul chinez și alte guverne, inclusiv cel al Statelor Unite, trebuie să înceteze, iar drepturile acordate Statelor Unite prin acel protocol și prin acordurile suplimentare încetează. Statele Unite vor coopera la înțelegerile necesare cu celelalte guverne pentru predarea către Republica Chineză a administrării Cartierului Diplomatic din Peiping, inclusiv bunurile și obligațiile oficiale; Republica Chineză, preluând administrarea, își asumă obligațiile oficiale și recunoaște drepturile legitime. Statele Unite păstrează dreptul de a folosi, în scopuri oficiale, terenul alocat în Cartierul Diplomatic, pe părți ale căruia se află clădiri ale guvernului american.

Articolul III consideră că așezările internaționale de la Shanghai și Amoy trebuie să revină administrării și controlului guvernului Republicii Chineze, iar drepturile Statelor Unite privitoare la acele așezări încetează. Statele Unite vor coopera la predarea administrării, inclusiv a bunurilor și obligațiilor oficiale; Republica Chineză își asumă obligațiile oficiale și recunoaște drepturile legitime din acele așezări.

Articolul IV înlătură îndoielile asupra drepturilor și titlurilor existente asupra bunurilor imobile pe teritoriul Republicii Chineze, deținute de resortisanți (inclusiv societăți) sau de guvernul Statelor Unite: aceste drepturi sunt de nezdruncinat și nu pot fi puse la îndoială decât prin dovadă, pe cale de judecată, a fraudei sau a altor practici necinstite la dobândire. Un titlu nu devine nevalabil numai pentru că procedura oficială de dobândire s-a schimbat ulterior. Drepturile sunt supuse legilor chineze privind impozitele, apărarea națională și exproprierea pentru cauză de utilitate publică; nu pot fi înstrăinate către guvernul sau resortisanții unui stat terț fără consimțământul expres al Republicii Chineze. Dacă autoritățile chineze vor să înlocuiască concesiunile perpetue sau alte înscrisuri cu titluri noi, înlocuirea se face fără nicio taxă și protejează deplin deținătorii, moștenitorii și cesionarii. Nu se cer taxe pentru transferuri de terenuri privitoare la perioada de dinainte ca tratatul să intre în vigoare.

Articolul V constată că Statele Unite au acordat de mult resortisanților chinezi dreptul de a călători, a locui și a face comerț pe tot teritoriul lor; Republica Chineză acordă drepturi similare resortisanților americani pe teritoriul său. Fiecare guvern se străduiește ca, în procedurile judiciare, în administrarea justiției și la impunerea de taxe, resortisanții celuilalt să primească un tratament nu mai puțin favorabil decât cel acordat propriilor resortisanți. Articolul VI permite ofițerilor consulari, dotați cu exequatur, să locuiască în porturile, locurile și orașele convenite. Ei au dreptul să stea de vorbă cu resortisanții din circumscripție, să îi sfătuiască și să îi viziteze când sunt reținuți, arestați, închiși sau în așteptarea judecății; autoritățile îi înștiințează de îndată. Resortisanții au oricând dreptul de a comunica cu consulii lor; mesajele din detenție sunt înaintate de autoritățile locale.

Articolul VII obligă părțile să deschidă tratative pentru un tratat cuprinzător modern de prietenie, comerț, navigație și drepturi consulare, la cererea oricăruia dintre guverne sau, în orice caz, în șase luni de la încetarea ostilităților în războiul împotriva dușmanilor comuni. Până atunci, chestiunile neacoperite de prezentul tratat sau de instrumentele rămase în vigoare se discută de reprezentanți și se hotărăsc după principiile general acceptate ale dreptului internațional și după uzanța modernă. Articolul VIII prevede că tratatul intră în vigoare în ziua schimbului ratificărilor, care se face la Washington cât mai curând. Actul este semnat și sigilat în engleză și în chineză, ambele texte deopotrivă autentice, în duplicat, la Washington. Textul nu este tratatul sino-britanic încheiat în aceeași zi.

Imagine: Cordell Hull; Harris and Ewing, 1937; domeniu public, Wikimedia Commons. Decupată la 16:9. Portret din 1937, nu semnarea.

Sursă consultată: Treaty for the Relinquishment of Extraterritorial Rights in China. Textul tratatului: Treaty for the Relinquishment of Extraterritorial Rights in China, Washington, 11 January 1943.