Fondul Monetar Internațional a transmis în mod constant României, în ultimii ani, că nivelul taxelor este prea scăzut și că statul trebuie să colecteze mai mult de la populație. Această poziție nu este o interpretare politică, ci rezultă direct din documente oficiale ale FMI.

În rapoartele "IMF Article IV Consultation - Romania" din 2021, 2022, 2023 și 2024, România este descrisă în mod repetat ca având venituri fiscale sub media Uniunii Europene și un deficit bugetar persistent. Formularea este constantă: statul român trebuie să lărgească baza de impozitare, să reducă facilitățile fiscale și să aplice ajustări fiscale suplimentare.

Aceeași linie apare și în documente precum "IMF Staff Statement for Romania" (2022-2024) și în comunicatele oficiale emise după misiunile FMI la București. Mesajul este clar și repetitiv: actualul nivel de taxare este considerat "nesustenabil".

FMI nu condiționează aceste recomandări de reforme reale ale statului. Nu cere reducerea aparatului administrativ supradimensionat. Nu cere eliminarea privilegiilor din instituții. Cere bani. Mai mulți bani colectați rapid.

Contextul este unul precis. România are o datorie publică în creștere accelerată, acumulată prin împrumuturi contractate de guverne succesive. În acest peisaj, FMI apare nu ca protector al populației, ci ca garant al capacității statului de a-și plăti datoriile.

La această presiune se adaugă și angajamentele financiare legate de sprijinul pentru Ucraina. România contribuie direct și indirect prin bugetul UE, prin garanții, alocări și acceptarea unor costuri suplimentare. Toate acestea apasă asupra bugetului național.

Răspunsul FMI este previzibil și constant: acoperirea acestor presiuni prin creșterea taxelor interne. Costul deciziilor politice și al angajamentelor externe este transferat către populație.

Concluzia la care ajung tot mai mulți români este una dură: aceste politici nu sunt concepute pentru a îmbunătăți viața oamenilor, ci pentru a garanta plata datoriilor și menținerea solvabilității statului. Sărăcirea populației devine un efect colateral acceptat.

Contrastul istoric este evident. În 1989, România avea datoria externă plătită integral. Astăzi, după decenii de guvernare postcomunistă, datoria a revenit masiv. Nu cetățenii au cerut aceste împrumuturi, ci politicienii. Iar când nota de plată a venit, FMI a fost prezent.

Pentru o parte tot mai mare a societății, concluzia este clară: România nu este împinsă spre dezvoltare, ci spre dependență economică. Creșterea taxelor nu este o reformă, ci un mecanism de transfer al poverii de la stat către cetățeni.