În ultimele luni, tot mai mulți cetățeni au început să privească actuala guvernare printr-o lentilă a neîncrederii profunde. Nu este vorba doar despre nemulțumiri punctuale sau critici izolate, ci despre o percepție publică tot mai răspândită: aceea că deciziile majore sunt luate departe de voința reală a oamenilor, iar rezultatul alegerilor pare, pentru mulți, deturnat de jocuri de culise și alianțe de conjunctură.

În acest climat tensionat, anunțurile privind creșteri masive de taxe și impozite au funcționat ca un detonator. Potrivit declarațiilor publice ale autorităților, pachetul de măsuri fiscale pregătit sau deja adoptat ar urma să ducă la majorări cumulate de până la 70% pentru anumite categorii de taxe și contribuții. Chiar dacă aceste procente sunt prezentate tehnic, fragmentat și eșalonat, impactul resimțit de populație este unul brutal.

Problema nu este doar mărimea acestor creșteri, ci contrastul flagrant dintre discursul de dinainte de alegeri și realitatea de după. În spațiul public există declarații clare, făcute înainte de vot, prin care lideri politici proeminenți, inclusiv Nicușor Dan, au transmis că nu vor exista majorări de taxe. Astăzi, aceleași autorități justifică noile măsuri printr-o combinație de "necesitate", "responsabilitate fiscală" și "presiuni externe".

Această ruptură între promisiune și acțiune alimentează o percepție extrem de periculoasă pentru democrație: aceea că votul a fost cerut pe o platformă, iar guvernarea se face pe alta. Pentru o parte semnificativă a societății, acest lucru echivalează cu ideea că puterea a fost obținută formal, dar exercitată împotriva interesului public declarat.

În centrul justificărilor oficiale apare constant un nume: Fondul Monetar Internațional. Recomandările FMI privind reducerea deficitului bugetar, creșterea veniturilor fiscale și "ajustările structurale" sunt invocate ca argument suprem. Totuși, FMI nu legiferează și nu guvernează. El recomandă. Decizia de a aplica aceste recomandări aparține exclusiv guvernului.

De aici apare o altă întrebare legitimă: de ce ajustările se fac aproape exclusiv prin creșterea poverii asupra populației și nu prin reforme reale ale aparatului de stat, reducerea risipei, combaterea privilegiilor sau restructurarea unui sistem administrativ supradimensionat? De ce soluția pare mereu aceeași: mai multe taxe pentru cei mulți și tăcere în privința responsabilităților celor aflați la putere?

În discursul public, tot mai des se conturează ideea că actuala clasă politică funcționează ca un intermediar docil între cerințe externe și nota de plată internă. Pentru cetățeanul de rând, această dinamică este percepută nu ca o guvernare responsabilă, ci ca o cedare a suveranității decizionale, o formă de "vânzare" a interesului național în schimbul validării internaționale.

Faptul că aceste decizii sunt luate într-un context în care încrederea publică este deja fragilă amplifică reacția socială. Pentru mulți, nu mai este vorba doar despre taxe, ci despre legitimitate: cine decide, în numele cui și cu ce mandat real?

Atunci când percepția publică ajunge să asocieze guvernarea cu ideea de impostură, de confiscare a puterii și de dispreț față de promisiunile electorale, problema nu mai este una strict economică. Este o criză politică și morală. Iar ignorarea acestei realități riscă să transforme nemulțumirea latentă într-o ruptură deschisă între stat și cetățeni.