Lumea nu mai funcționează pe bani, ci pe datorie. Statele nu mai guvernează, ci rostogolesc. Bugete nu se mai construiesc, se cârpesc. Iar când adevărul iese la suprafață, ni se spune că e "normal": toate țările au datorii, piețele cer încredere, instituțiile internaționale oferă stabilitate. Doar că, în realitatea observabilă, datoria nu este doar un instrument financiar. Este o formă de control.

Potrivit FMI (World Economic Outlook - General government gross debt, ediția Octombrie 2025), nivelul datoriei guvernamentale globale rămâne la cote istorice, iar economiile avansate sunt, în medie, peste praguri care, în altă epocă, ar fi fost considerate alarmante. Iar potrivit FMI (Global Debt Monitor 2025), dinamica îndatorării nu dispare, ci se mută, se maschează și se rafinează. În paralel, datoria externă a multor state în curs de dezvoltare este cartografiată prin instrumente precum World Bank - International Debt Statistics și seturi comune de date BIS-IMF-OECD-World Bank. Cu alte cuvinte: sistemul are evidență, are instrumente, are reguli. Întrebarea este: în interesul cui?

În arhitectura modernă, "păpușarii" nu trebuie imaginați ca o cameră secretă cu figuri misterioase. Ei sunt, de multe ori, mecanisme: rețele de bănci, fonduri, obligațiuni, ratinguri, dobânzi, instituții multilaterale, condiționalități și guverne care acceptă logica datoriei ca destin. Când o țară intră în spirală, nu mai decide ea direcția. Decide "piața", decide "ratingul", decide "programul", decide "ajustarea". Iar populația plătește nota, sub forma taxelor, scumpirilor, înghețării salariilor și tăierii investițiilor reale.

Motivul datoriei este aproape mereu justificat cu aceleași cuvinte: criză, dezvoltare, investiții, urgențe, securitate. Dar, în practică, necesitatea apare din tipare recurente: stat supradimensionat, cheltuieli rigide, capturare politică a bugetului, corupție instituțională, contracte umflate, dependență de importuri, lipsă de competitivitate. Când acestea se combină cu șocuri (pandemii, energie, războaie), împrumutul devine reflex. Apoi devine obicei. Apoi devine dependență.

Exemplul cel mai mare, și cel mai important geopolitic, este SUA. Potrivit FMI (WEO) și statisticilor federale americane, datoria publică americană este cea mai mare din lume. Iar întrebarea "către cine?" are un răspuns care arată cât de globalizat e sistemul: o parte uriașă este deținută intern (instituții, fonduri, banca centrală), dar potrivit datelor despre deținătorii străini ai titlurilor americane - surse publice ale Trezoreriei SUA și sinteze CRS pentru Congres, principalii creditori externi includ Japonia, China și Regatul Unit. Nu e o conspirație. E o realitate strategică: cine finanțează are influență, chiar și atunci când influența nu se vede la televizor.

Mai jos este o listă extinsă, compactă, cu datorii guvernamentale aproximative (ca proporție din PIB, din seriile FMI), plus tipul dominant de creditori: intern (bănci/fonduri), piețe internaționale (obligațiuni), multilaterale (FMI/Banca Mondială), bilaterale.

Harta datoriei: țări, nivel și tip de creditor dominant

SUA - foarte ridicată (peste 100% PIB); creditori: intern + străini (Japonia, China, UK) în titluri de stat.

Japonia - extrem de ridicată; creditori: predominant intern (bănci, fonduri, populație).

China - ridicată; creditori: majoritar intern (inclusiv datorii la nivel local), opacitate ridicată.

Franța - ridicată; creditori: piețe UE + BCE + investitori instituționali.

Italia - foarte ridicată; creditori: bănci interne, BCE, investitori externi.

Regatul Unit - ridicată; creditori: fonduri, bănci, investitori globali.

Germania - ridicată; creditori: intern + investitori UE/internaționali.

Spania - ridicată; creditori: BCE + piețe financiare.

Canada - ridicată; creditori: intern + investitori externi.

Australia - ridicată; creditori: piețe internaționale + fonduri interne.

Grecia - foarte ridicată; creditori: UE/BCE + programe/condiționalități (istoric FMI inclus).

Portugalia - ridicată; creditori: BCE + investitori UE.

Belgia - ridicată; creditori: UE + piețe.

Olanda - moderat-ridicată; creditori: piețe, bănci, fonduri.

Austria - ridicată; creditori: piețe UE.

Polonia - moderat-ridicată; creditori: piețe + instituții UE.

România - în creștere; creditori: piețe (obligațiuni), bănci, instituții UE; dependență de refinanțare.

Ungaria - ridicată; creditori: piețe + împrumuturi bilaterale punctuale + UE.

Cehia - moderată; creditori: predominant piețe/intern.

Bulgaria - moderată; creditori: piețe/intern.

India - ridicată; creditori: majoritar intern, completat de piețe externe.

Brazilia - ridicată; creditori: intern + piețe; sensibilitate la dobânzi.

Mexic - moderat-ridicată; creditori: piețe internaționale + intern.

Turcia - ridicată; creditori: piețe + bănci externe; vulnerabilitate valutară.

Africa de Sud - ridicată; creditori: piețe + investitori externi.

Argentina - cronic vulnerabilă; creditori: FMI + bondholders; restructurări recurente.

Pakistan - vulnerabil; creditori: FMI + multilaterale + bilateral (inclusiv China).

Egipt - vulnerabil; creditori: FMI + state din Golf + piețe.

Ucraina - vulnerabilă în război; creditori: UE, SUA, FMI, Banca Mondială.

Venezuela - default prelungit; creditori: bondholders + bilateral (China/Rusia) + litigii comerciale.

Aceste liste pot continua aproape indefinit, pentru că modelul este global. Nu există "o țară îndatorată", există un sistem îndatorat. Iar în sistem, datoria devine lanț invizibil: guvernele schimbă sloganuri, dar păstrează aceeași dependență de refinanțare. Se guvernează pentru următoarea emisiune de obligațiuni, nu pentru următoarea generație.

De aici vine senzația de apocalipsă: nu pentru că lumea se termină mâine, ci pentru că lumea se mută într-o ordine în care suveranitatea reală este condiționată. Când ești îndatorat, accepți reguli. Când accepți reguli, accepți control. Când accepți control, accepți să ți se spună că "nu există alternativă". Iar aceasta este, de fapt, cea mai periculoasă formă de captivitate: cea prezentată drept normalitate.

În final, întrebarea corectă nu este "cine e vinovatul?" ca într-un film, ci: cine beneficiază când statele devin dependente de datorie, când populațiile sunt disciplinate prin austeritate și când politica devine administrare contabilă? Pentru că acolo unde beneficiul este constant, iar costul este mereu public, există un tipar. Iar tiparele, în geopolitică, nu sunt accidente.