În ultimii ani, discursul public a început să se schimbe într-un mod care provoacă neliniște. Termeni precum "austeritate", "efort colectiv", "strângerea curelei" au revenit obsesiv în mesajele transmise către populație. De fiecare dată, explicația este aceeași: nu sunt bani, situația este dificilă, iar oamenii trebuie să înțeleagă și să suporte.

În acest context, tot mai mulți români fac, fie și involuntar, o comparație delicată, dar inevitabilă: viața de azi versus viața din comunism. Nu din nostalgie ideologică și nu din dorința de a reabilita un regim represiv, ci dintr-o nevoie simplă de a înțelege presiunea economică resimțită zilnic.

Comunismul a fost un sistem opresiv, lipsit de libertăți fundamentale, în care penuria de produse era reală și constantă. Magazinele erau goale, opțiunile limitate, iar controlul statului asupra individului era total. Însă, în același timp, exista siguranța locului de muncă, o predictibilitate a traiului și certitudinea că, indiferent cât de modest, un venit exista.

Astăzi, situația este inversată într-un mod paradoxal. Magazinele sunt pline, produsele abundă, libertatea de mișcare și de alegere este totală. Și totuși, pentru un număr tot mai mare de oameni, accesul real la aceste bunuri devine imposibil. Nu din cauza lipsei, ci din cauza prețurilor, taxelor și costurilor care cresc constant.

Austeritatea actuală nu se manifestă prin rafturi goale, ci prin portofele goale. Nu prin lipsa muncii, ci prin munca insuficient remunerată raportată la costul vieții. Oamenii muncesc, dar supraviețuiesc. Plătesc taxe mai mari, dar primesc tot mai puțin înapoi.

Diferența esențială este că, spre deosebire de trecut, presiunea este prezentată ca inevitabilă și permanentă. Nu există un orizont clar, nu există un termen-limită al sacrificiului. Austeritatea devine o stare de normalitate, iar responsabilitatea este transferată aproape exclusiv asupra cetățeanului.

În tot acest timp, statul nu pare să aplice aceleași reguli asupra propriei structuri. Aparatul administrativ rămâne extins, privilegiile sunt rareori atinse, iar discursul despre reformă se oprește de cele mai multe ori la nivel declarativ. Sacrificiul este cerut jos, nu sus.

De aici apare o întrebare incomodă, dar legitimă: este acesta progresul promis? O societate în care există abundență, dar nu acces? Libertate formală, dar constrângere economică permanentă? O viață în care oamenii nu mai stau la coadă pentru produse, ci pentru a-și plăti facturile?

Comparația cu comunismul nu este un elogiu al trecutului, ci un semnal de alarmă pentru prezent. Când o parte semnificativă a populației ajunge să simtă că trăiește mai greu într-o societate "liberă" decât într-una controlată, problema nu mai este ideologică. Este una profund socială și economică.

Iar dacă austeritatea devine regula, nu excepția, atunci întrebarea reală nu este cât mai pot suporta oamenii, ci cine și în numele cui a decis că acest model este acceptabil.